Rezumat

Diversitatea valorilor sociale reclamă necesitatea eficientizării organizării jurisdicţionale naţionale, astfel încât să satisfacă nevoile cetăţenilor la un moment dat. Pluralitatea modelelor de jurisdicţie existente la nivel european denotă o diversitate de interese sociale, fiind rezultatul evoluţiei istorice administrative şi juridice la nivelul fiecărui stat. Prezenta analiză comparativă surprinde aspecte generale privind organizarea şi funcţionarea sistemelor jurisdicţionale în câteva dintre statele de referinţă din Uniunea Europeană, evidenţiind utilitatea şi necesitatea cunoaşterii particularităţilor structurilor de natură jurisdicţională.

Cuvinte cheie: sistem jurisdicţional, unitate-dualitate-pluralitate de jurisdicţie, jurisdicţie ordinară, jurisdicţie administrativă, Uniunea Europeană

Introducere

Interconectivitatea  și uniformizarea, ca efecte pe termen lung ale globalizării pot determina transpunerea anumitor elemente ale unor sisteme legale de referinţă dintr-un alt stat în cadrul național, precum şi actualizarea și adaptarea acestora conform specificului intern.

Definirea unor regimuri legale transnaţionale, în contextul redefinirii rolului și poziției organizaţiilor internaţionale în viața societății și a cetățeanului, în special, justifică utilitatea creării unei perspective internaţionale şi comparative generoase, prin prisma influenţei exigenţelor instrumentelor internaţionale asupra structurii şi procedurii jurisdicţionale naţionale (un  exemplu elocvent fiind dat de influența asupra justiției și asupra jurisprudenței la nivel naţional a jurisprudenței Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cazul statelor care au aderat la Convenție, fiind membre ale Consiliului Europei).

De asemenea, calitatea României de membru al Uniunii Europene impune imperativul moral şi funcţional de cunoaştere a jurisdicţiilor specifice statelor europene din perspectiva structurii şi organizării acestora, fiind o premisă necesară pentru buna înţelegere a construcţiei supranaţionale unionale. Mai mult, prin instituirea Mecanismului de Verificare și Cooperare, Comisia Europeană veghează asupra modului în care instituțiile naționale contribuie la stabilizarea statului de drept, la supremația legii și la întărirea mecanismelor pentru o justiție independentă. Chiar dacă executivul european nu intervine efectiv în luarea deciziei naționale, menționarea în raportul de progres a unor deficiențe sau a unor recomandări este de natură a determina o atenție sporită a executivului și a legislativului național.

În contextul existenţei la nivel european a practicii judiciare de inspiraţie în luarea deciziilor din sistemele legale ale altor state, dând naştere unui corp de judecători transnaţionali, se remarcă necesitatea analizei comparative a sistemelor jurisdicționale naționale europene. [1]

Consideraţii privind conceptul de jurisdicţie

O societate democratică se fundamentează pe principiile votului universal, supremația legii, respectării drepturilor fundamentale ale omului, separaţiei puterilor în stat şi al suveranităţii statale.

Componenta internă a suveranităţii statale presupune faptul că puterea de stat are supremaţie în interiorul frontierelor naţionale. Astfel, în baza acestui atribut, fiecărui stat îi revine puterea de a stabili o anumită organizare administrativă şi un sistem jurisdicţional naţional propriu. Aşadar, jurisdicţia îşi are izvorul în suveranitatea statului. [2]

Evoluția gândirii juridice a determinat procesul de jurisdicționalizare a vieții sociale, prin extinderea accesului cetăţenilor la justiţie şi prin tendinţa de apropiere a garanţiilor justiţiabililor, cu precădere în zona europeană.

Sistemul jurisdicţional reprezintă ansamblul structurilor organizatorice cu funcţie de control, prin care sunt apărate drepturile cetăţeneşti, edictate în acte normative și în norme de conviețuire socială, atât cu caracter nepatrimonial, cât și cu caracter patrimonial, restabilindu-se implicit ordinea de drept, atunci când aceasta a fost încălcată. Astfel, în procesul de operaţionalizare, conceptul de jurisdicţie se poate concretiza în activitatea de aplicare a legii.

Literatura de specialitate şi jurisprudenţa atribuie conceptului de jurisdicţie înţelesuri multiple. [3] Accepţiunea relevantă pentru prezenta lucrare este aceea că jurisdicţia reprezintă ansamblul organelor de stat de pe întreg teritoriul unei ţări, cărora le este conferită competenţa și puterea de a aplica legea în situaţia soluţionării unor conflicte de drept. În acest sens mai larg, nu sunt cuprinse doar instanţele judecătoreşti (cu funcţii judiciare, dar şi jurisdicţionale), ci şi alte organe cu atribuţii de soluţionare a unor litigii în materii specifice. Soluţionarea diferitelor tipuri de litigii nu se realizează doar prin organe judiciare, prin instanţele judecătoreşti, ci şi prin jurisdicţii specializate. Spre exemplu, soluţionarea litigiilor administrative are un caracter aparte, datorită diversităţii posibilităţilor de realizare, fie prin sisteme cu jurisdicţii administrative distincte sau prin judecători specializaţi în cadrul unor organe judiciare de drept comun.

Analiza comparativă realizată în prezenta lucrare se axează în principal pe evidenţierea asemănărilor şi deosebirilor dintre structurile jurisdicţionale a câtorva state membre ale Uniunii Europene, fără a insista asupra organelor speciale cu funcţie jurisdicţională.

Sistemele democratice de referinţă cercetate în manieră comparativă sunt cele cu tradiţie jurisdicţională de prestigiu la nivel european: Franţa, Germania, Italia şi Spania. Diversitatea şi complexitatea sistemelor jurisdicţionale europene este determinată de o serie de factori, precum: particularităţile evoluţiei istorice a statului respectiv, dezvoltarea structurilor administrative interne, specificul tradiţiei judiciare naţionale, caracteristicile regimului politic şi al sistemului socio-economic în ansamblu.

Principiile de organizare jurisdicţională

În cadrul studiului de faţă compararea structurilor jurisdicţionale se va realiza atât în funcţie de materia supusă soluţionării litigiului, cât şi în funcţie de întinderea responsabilităţilor diferitelor organe ordinare şi speciale. Se vor evidenţia regulile esenţiale ale organizării jurisdicţionale specifice statelor analizate: principiul unităţii, principiul dualităţii, principiul pluralităţii jurisdicţionale, principiul specializării judecătorilor, principiul separării jurisdicţiei administrative de jurisdicţia judiciară, colegialitatea, permanenţa, principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală, principiul autonomiei organice.

Principiul de organizare jurisdicţională poate fi prevăzut în mod expres în textul legilor fundamentale ale diferitelor state. Spre exemplu,Constituţia Spaniei prevede unitatea de jurisdicţie în organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti. [4] Tot în acest sens, articolul 65 din Constituţia Franţei, foloseşte sintagma de ordine administrativă, relevând aplicabilitatea în sistemul francez a principiilor dualităţii jurisdicţionale şi separării jurisdicţiei administrative de jurisdicţia ordinară.

Identificarea principiilor de organizare a sistemelor jurisdicţionale naţionale se realizează prin studierea reglementărilor constituţionale şi a legislaţiei speciale. Astfel, principiul unităţii de jurisdicţie este specific României şi Spaniei, principiul dualităţii este caracteristic Franţei şi principiul pluralităţii de jurisdicţie Germaniei.

Sistemele unitare prezintă o jurisdicţie de drept comun care judecă toate cazurile aduse în fața instanței de judecată, cu secţii sau curţi specializate, având în vârful ierarhiei judiciare o singură curte supremă. Unitatea de jurisdicţie cunoaşte forme diverse, în funcţie de specificul naţional. În Italia, Constituţia prevede faptul că jurisdicţia este exercitată de judecătorii ce aparţin ordinii judiciare, instituind totodată şi jurisdicţiile speciale administrative, militare şi cea a Curţii de Conturi. [5]

Sistemul jurisdicţional unitar român cuprinde o jurisdicţie ordinară, care judecă toate pricinile în baza principiului specializării judecătorilor în secţii organizate în cadrul instanţelor judecătoreşti sau în instanţe specializate. În vârful ierarhiei se află Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca singură instanţă supremă a jurisdicţiei judiciare.[6] Asemănător sistemului din România, dar cu particularităţi conform specificului naţional, sistemul jurisdicţional spaniol cuprinde o ordine judiciară unică pe tot teritoriul ţării, cu judecători şi curţi specializate şi având o curte supremă unică (Tribunal Supremo). De regulă, statele care se organizează în baza principiului unităţii de jurisdicţie impun şi regula specializării judecătorilor pe domenii de activitate.

Franţei îi este specific sistemul dual de jurisdicţie, constituit din ordinea puterii judecătoreşti şi din ordinul jurisdicţional administrativ cu competenţă ierarhizată şi distinctă de ierarhia instanţelor judiciare ordinare. Curtea de Casaţie (Cour de cassation) reprezintă cea mai înaltă instanţă din cadrul sistemului judiciar, iar Consiliul de Stat (Conseil d’Etat) este instanţa supremă în cadrul justiţiei administrative.

În Germania, puterea judiciară este organizată pe cinci ordini de jurisdicţie separate: jurisdicţia ordinară, jurisdicţia administrativă, jurisdicţia socială, jurisdicţia muncii şi jurisdicţia fiscală. Fiecare dintre aceste jurisdicţii are o curte supremă în vârful piramidei ierarhice, şi anume: Curtea Federală de Justiţie, Curtea Administrativă Federală, Curtea Federală de Contencios Social, Curtea Federală de Muncă respectiv, Curtea Federală de Finanţe. [7]

În cazurile de dualitate şi pluralitate de jurisdicţii naţionale, legiuitorul a indicat şi instituţia responsabilă de soluţionare a conflictelor de competenţă între ordinile jurisdicţionale. Astfel, în Franţa Tribunalul de Conflicte este organul compus pe baze paritare din reprezentanţi ai jurisdicţiei ordinare şi ai celei administrative, care judecă în privinţa conflictelor de competenţă pozitive şi negative ce ar putea apărea între cele două jurisdicţii. În Germania, conflictele de competenţă ce ar putea să apară între cele cinci jurisdicţii sunt soluţionate de către o Cameră Paritară Comună Curţilor Federale Superioare. În Italia nu a fost creată o instituţie aparte de soluţionare a conflictelor de competenţă, ci Curtea de Casaţie este instanţa care are competenţa de a soluţiona conflictele de jurisdicţie între ordinea judiciară şi jurisdicţiile speciale.

În mod similar, în toate statele supuse prezentei analizei se regăseşte o ordine jurisdicţională specială, extraordinară – jurisdicţia de natură constituţională, însă cu diferite particularităţi instituţionale şi de competenţă în cazul anumitor state. În niciuna dintre aceste state curtea constituţională nu se află în ierarhia vreunei ordini judiciare sau administrative şi nici nu face parte din structura organelor judecătoreşti în sens restrâns. Cu toate acestea, prin natura funcţiilor şi a rolului pe care le îndeplineşte, jurisdicţia constituţională este considerată o ordine jurisdicţională autentică şi relevată întocmai în prezenta lucrare.

Aspecte comparative privind jurisdicţiilor ordinare

Toate sistemele judiciare analizate sunt organizate ierarhic într-o structură piramidală: jurisdicţii de primă instanţă sau de prim grad, jurisdicţii de apel sau de grad secund şi jurisdicţii supreme. Aşadar, în principiu sistemele judiciare sunt organizate pe trei nivele de jurisdicţie, dacă legea un prevede contrariul. Spre exemplu, legiuitorul german stabileşte pentru jurisdicţia financiară două nivele de jurisdicţie, Curtea Federală de Finanţe fiind instanţă de grad secund.

De asemenea, din punct de vedere funcţional (al competenţei materiale), ordinea judiciară în toate statele avute în vedere se împarte între jurisdicții civile și penale. Sistemul jurisdicţiilor penale franceze este complex. În Franţa jurisdicţiile penale se împart în jurisdicţii de drept comun şi jurisdicţii speciale. Jurisdicţiile de drept comun sunt de două tipuri: de instrucţie şi de judecată, acestea din urmă fiind divizate tripartit conform împărţirii infracţiunilor în contravenţii (Tribunale de poliţie), delicte (Tribunale corecţionale) şi crime (Curţi cu juraţi).

Curtea cu juraţi este o jurisdicţie particulară din punct de vedere al compunerii şi al funcţionării, fiind caracteristică şi sistemului judiciar italian pentru judecarea cauzelor penale grave. Juraţii în ambele sisteme sunt traşi la sorţi de pe o listă cu populaţie eligibilă, în baza criteriilor stabilite de legea specială.

Există diferenţe la nivelul statelor analizate cu privire la persoanele care pot exercita funcţiile judiciare. Astfel, sunt state care prevăd faptul că doar judecătorii care au calitatea de magistrat conform legii pot îndeplini funcţii judecătoreşti, cum este cazul sistemului jurisdicţional român. Pe de altă parte, în sistemele celorlalte state de referinţă, funcţiile judiciare pot fi exercitate, în funcţie de materia de judecată, doar de către magistraţi aparţinând corpului judiciar, de către judecători din afara ordinului judiciar sau în complete mixte cu magistraţi şi tehnocraţi.

Legiuitorul francez în Codul de organizare judiciară, în articolul 1121-1, statuează faptul că în cazul Curţii de Casaţie, curţilor de apel, tribunalelor de mare instanţă şi tribunalelor de instanţă, funcţiile de judecată sunt îndeplinite de magistraţi care aparţin corpului judiciar. Celelalte jurisdicţii judiciare sunt compuse fie din magistraţi, fie din judecători neprofesionişti. [8]

În Franţa, următoarele instanţe civile de prim grad au judecători din afara ordinii judiciare: jurisdicţiile de proximitate; tribunalele comerciale (judecătorii consulari sunt sau au fost comercianţi sau administratori de societăţi comerciale şi îndeplinesc condiţiile impuse de lege); tribunalele de muncă cu un complet paritar alcătuit din consilieri de muncă aleşi ai salariaţilor şi ai patronilor; tribunalele paritare pentru bunurile agricole constituie dintr-un magistrat de la tribunalul de instanţă şi patru asesori (doi reprezentanţi ai arendaşilor şi doi reprezentanţi ai chiriaşilor); tribunalele competente în materia contenciosului securităţii sociale formate dintr-un judecător de profesie asistat de un asesor reprezentând pe salariaţi şi unul reprezentând pe patroni. Completele jurisdicţiilor de grad secund (curţilor de apel) se compun în mod exclusiv din magistraţi profesionişti.

În mod asemănător, sistemul italian şi spaniol prevăd instituţia judecătorului de pace, care nu are calitatea de magistrat, fiind numit în funcţie pe o perioadă determinată de patru ani. Judecătorul de pace are competenţă limitată în materie civilă la valori economice mici, iar în materie penală la infracţiunile de o gravitate redusă (în Franţa competența materială fiind formată din contravenţii şi delicte minore).

Germania are de asemenea câteva exemple de instanţe care se compun atât din magistraţi , cât şi din judecători din afara ordinului judiciar. Astfel,  jurisdicţiile de muncă sunt constituite din judecători de carieră şi din reprezentanţi ai salariaţilor şi ai angajatorilor, camera de judecată a tribunalului administrativ este alcătuită din trei judecători de carieră şi doi judecători din afara corpului magistraţilor, completele jurisdicţiei contenciosului social sunt constituite din judecători magistraţi şi judecători neprofesionişti, iar tribunalul financiar judecă în complete formate atât din judecători de carieră cât şi din judecători ad-hoc care nu au calitatea de magistraţi.

În toate sistemele judiciare prezentate, indiferent de principiul de organizare, rolul curţilor judiciare supreme este de a controla şi de a armoniza interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul asupra căruia are jurisdicţie, şi de a crea dreptul. În acest sens, legiuitorul român reglementează instituţiile recursului în interesul legii şi sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De asemenea, Germania prevede instrumentul recursului în revizuire şi Franţa recursul în casaţie.

În sistemele judiciare analizate, completele de judecată se organizează în general după principiul colegialităţii. Cu toate acestea, la instanţele inferioare în grad, în anumite cauze se judecă şi în complet de unic judecător, după cum este cazul jurisdicţiilor franceze de proximitate.

Particularităţi ale jurisdicţiilor specializate

În această categorie a jurisdicţiilor specializate includem jurisdicţia administrativă în toate statele supuse analizei şi ordinile jurisdicţionale distincte  din Germania.

În privința jurisdicției administrative, Spania și România reglementează un sistem instituţional similar. Controlul juridic al actelor cu caracter administrativ în aceste state se realizează prin intermediul secţiilor de contencios administrativ din cadrul instanţelor de drept comun.

În Franța și Germania justiția administrativă este realizată în cadrul unor sisteme jurisdicționale distincte de jurisdicțiile judiciare, având o reglementare detaliată în cadrul Codurilor justiţiei administrative. Element comun în ambele state, sistemul de jurisdicţie este organizat în trei grade de jurisdicţie. Sistemul Germaniei cuprinde tribunale administrative (ca instanţă de drept comun în materia contenciosului administrativ), tribunalele administrative regionale superioare (constituite la nivelul landurilor) şi Curtea Federală Administrativă, ca instanţă supremă în materie administrativă. Jurisdicţia administrativă franceză este organizată pe trei nivele: tribunalele administrative, curţile administrative de apel şi Consiliul de Stat.

Deşi sisteme asemănătoare ca şi modalitate de organizare, una dintre diferenţele procedurale constă în faptul că în Franţa judecătorii administrativi sunt funcţionari publici şi nu magistraţi, iar în Germania sunt judecători de profesie. Astfel, Curtea Federală Administrativă în Germania are doar funcţie jurisdicţională, iar instanţa administrativă supremă în Franţa are dublă funcţie – jurisdicţională şi consultativă (executivă) pentru puterile executivă şi legislativă. Funcţia Consiliului de Stat francez de avizare a tuturor proiectelor de lege revine în sistemul juridic român Consiliului legislativ, ca organ consultativ de specialitate al Parlamentului (art. 79 din Constituţia României). [9]

În mod similar sistemului francez, Consiliul de Stat italian exercită aceleaşi două tipuri de competenţe, competenţe jurisdicţionale şi consultative pentru administraţia publică. Sistemul jurisdicţional administrativ italian este de inspiraţie franceză, iar Constituţia (art. 103) îl include în categoria jurisdicţiilor speciale. Jurisdicţiile administrative italiene sunt mai reduse ca număr şi importanţă decât în Franţa sau Germania, fiind formate din Tribunale administrative generale şi Consiliul de Stat. Pe teritoriul Siciliei, funcţiile Consiliului de Stat sunt exercitate de Consiliul Regional al Justiţiei Administrative. [10] În privinţa competenţei materiale, sistemul italian prezintă o particularitate interesantă reglementată constituţional, şi anume faptul că jurisdicţia administrativă este competentă să soluţioneze numai litigiile dintre cetăţeni şi administraţia publică, cu privire la valorificarea unor interese legitime; litigiile cu privire la apărarea unor drepturi subiective intră în competenţa organelor de drept comun. [11]

Alături de jurisdicţia administrativă, în categoria jurisdicţiilor specializate sunt incluse ordinile jurisdicţionale din Germania. În Germania, fiecare dintre jurisdicţii are propria lege de organizare, distinctă (Codul jurisdicţiei administrative, Legea tribunalelor de muncă, Codul jurisdicţiei fiscale, Legea privind jurisdicţia contenciosului social). Deşi jurisdicţiile financiare şi sociale sunt ramuri speciale ale jurisdicţiei administrative în sens larg, sunt jurisdicţii organizate distinct, în mod autonom. Jurisdicţiile sociale şi de muncă sunt organizate pe trei grade de jurisdicţie (tribunal de prim grad, tribunal regional şi curte supremă), iar jurisdicţia financiară este organizată pe două nivele ierarhice: tribunalele de finanţe şi Curtea Federală de Finanţe.

Aspecte comparative privind jurisdicţiile speciale

Existentă în toate statele supuse analizei, însă cu particularităţi mai ales în privinţa competenţelor, jurisdicţia constituţională reprezintă un model de jurisdicţie specială, cu autoritate jurisdicţională distinctă şi independentă de jurisdicţia judecătorească, dar şi de celelalte puteri publice.

Aşadar, din perspectivă jurisdicţională mai extinsă, dacă luăm în calcul şi curţile constituţionale, se poate afirma că în toate statele supuse analizei există cel puţin două curți supreme (în statele organizate în baza principiului unităţii de jurisdicţie există curtea supremă a ordinii judiciare ordinare şi a jurisdicţiei constituţionale, iar în statele cu dualitate sau pluralitate de jurisdicţii, numărul instanţelor supreme variază în funcţie de specificul naţional, în Franţa trei, iar în Germania şase curţi supreme).

O particularitate a jurisdicţiei constituţionale germane este determinată de organizarea administrativ-teritorială naţională. Astfel, controlul constituţional este exercitat la două nivele independente, prin raportare la constituţiile landurilor şi prin raportare la constituţia republicii federale. Din perspectivă instituţională, cu excepţia landului Schleswig-Holstein, toate entităţile federate au propriile curţi constituţionale, iar la nivel federal garantul legii fundamentale este Curtea Constituţională Federală. [12]

Printre competenţele similare ale curţilor constituţionale analizate se numără şi competenţa de control al constituţionalităţii legilor. Privitor la această atribuţie, jurisdicţia constituţională franceză şi română prezintă un element de originalitate conferit de rolul curţilor constituţionale de a realiza a priori controlul de constituţionalitate a legilor, adică înainte de intrarea în vigoare. Dacă în România Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra actelor legislative asupra cărora este sesizată, în Franţa legile organice sunt supuse automat controlului de contituţionalitate, fără a fi necesară sesizarea curţii ca în cazul legilor ordinare. Din acest punct de vedere, se consideră că forurile constituționale ale Franței și României au un pronunțau caracter politic. În celelalte state avute în vedere pentru acest studiu, această competenţă esenţială a curţilor constituţionale este îndeplinită a posteriori, acesta fiind cazul Italie, Germaniei şi Spaniei.

Analizând această jurisdicţie în ansamblu, curţile constituţionale au rolul principal al apărării ordinilor constituţionale.

Concluzii

Interdependenţa dintre statele Uniunii Europene determină necesitatea studierii jurisdicţiilor specifice statelor europene într-o manieră comparativă. Particularităţile naţionale ale fiecărui stat supus analizei determină crearea unor jurisdicţii în domenii speciale, fiind astfel organizate într-o diversitate de forme, în baza principiilor unităţii, dualităţii sau pluralităţii de jurisdicţie.

Unitatea de jurisdicţie poate fi oportună din perspectiva resurselor umane şi materiale antrenate, însă poate fi vulnerabilă în privinţa suficientei specializări a judecătorilor sau a existenţei unor proceduri speciale. Competenţa specială a judecătorilor reprezintă o garanţie în statele cu dualitate şi pluralitate de jurisdicţii.

Competenţele jurisdicţionale sunt atribuite în statele cu unitate de jurisdicţie ordinii judiciare, iar în statele cu dualitate de jurisdicţie atât ordinii judecătoreşti, cât şi justiţiei administrative. În statele cu pluralitate de jurisdicţii, structurile jurisdicţionale sunt complexe, specializate şi independente de ordinea judiciară. În demersul comparativ efectuat, au fost identificate o serie de asemănări şi deosebiri între diferitele jurisdicţii existente la nivelul fiecărui stat analizat, inclusiv în privinţa jurisdicţiilor de natură constituţională.

Organizarea jurisdicţională are caracter dinamic, fapt constatat prin surprinderea unor elemente de modernizare precum încercarea de simplificare a procedurilor judiciare (prin crearea unor proceduri prealabile sau prin introducerea instituţiei judecătorului unic) sau luarea unor măsuri administrative pentru eliminarea posibilelor influenţe politice asupra activităţii judiciare.

Referinţe bibliografice

Bobek, M. (2013). Comparative reasoning in European Supreme Courts. Oxford University Press, p. 1-4.

Ionescu,C.(2012).Drept constituțional și instituții politice, Editura Hamangiu, București, p. 57-59

Leş, I. (2002). Sisteme judiciare comparate. Ed. All Beck Bucureşti, p. 2-29.

Constitutión Española, Título VI Del Poder Judicial, Artículo 117, párrafo 5.

La Costituzione della Repubblica Italiana, Titolo IV – La magistratura, Sezione I – Ordinamento giurisdizionale, art. 102-103.

Legea nr. 304 din 2004 privind organizarea judiciară, republicată şi actualizată.

Legea fundamentală pentru Republica Federală Germană, din mai 1949, Cap. IX, art. 95.

Code de l’organisation judiciaire, version consolidée du code au 1er septembre 2014.

Constituţia României, republicată, M. Of., nr. 767 din 31 octombrie 2003.

Cour de Justice des Communautés Européennes. (2009). Les jurisdiction des états membres de l’Union Européenne, Luxembourg, p. 402-404.

Leş, I. (2002). Sisteme judiciare comparate. Ed. All Beck Bucureşti, p. 435-437.

Cour de Justice des Communautés Européennes. (2009). Les jurisdiction des états membres de l’Union Européenne, Luxembourg, p. 31-33.

Această lucrare a fost finanţată din contractul POSDRU/159/1.5/S/141699, proiect strategic ID 141699, cofinanţat din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.

Ispas G.-L.

Cercetător postdoctorat Universitatea Alexandru Ioan Cuza (România)

gabrielliviu.ispas@gmail.com