Rezumat

Arhitectura judiciară a Uniunii Europene reflectă originalitatea sistemului supranaţional de administrare decis prin acordul statelor membre. Particularităţile instituţionale şi decizionale ale Uniunii se transferă şi asupra componenţei şi competenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Prezentul demers analitic îşi propune să evidenţieze rolul pe care îl îndeplineşte Comisia Europeană în cadrul jurisdicţional particular al Uniunii, atât în faza prealabilă necontencioasă a acţiunilor directe, cât şi în calitatea procesuală de reclamant privilegiat, pârât sau intervenient.

Cuvinte cheie: jurisdicţia Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, acţiuni directe, Comisia Europeană, gardian al tratatelor

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cadrul sistemului jurisdicţiilor internaţionale

Interdependenţa actorilor mediului internaţional actual determină o acceptare a limitării suveranităţilor individuale de tip statal şi transferul unor atribute ale suveranităţii către foruri supranaţionale cu rol decisional, prin acțiunea voluntară a statelor. În acest context, proliferarea jurisdicţiilor internaţionale, mai ales după anii 1990, a generat riscul de suprapunere a competenţelor instanţelor internaţionale de a judeca litigii în anumite domenii (de exemplu, suprapunerea competenţelor între Organul de Soluţionare a Diferendelor din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi jurisdicţiile regionale în materie sau suprapunerea competenţelor în domenii ca drepturile omului între jurisdicţii regionale).  Pentru a evita fragmentarea dreptului internaţional public prin emiterea unor decizii contradictorii sau concurente, statutele unor jurisdicţii introduc regula competenţei exclusive pentru anumite domenii. În acest sens, ca urmare a dispozițiilor tratatelor, la nivelul Uniunii Europene funcţionează o jurisdicţie cu competenţă exclusivă. [1]

Jurisdicţia Uniunii Europene prezintă un caracter sui generis, determinat de originalitatea ordinii juridice aplicabile şi de particularităţile instituţionale care o deosebeşte de sistemele jurisdicţionale de tip clasic, naţionale sau internaţionale. Astfel, în temeiul jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, prin hotărârea în cauza CILFIT [2] sistemul jurisdicţional din perspectiva aplicării dreptului Uniunii, este compus atât din instanţele de judecată unionale (în prezent, Curtea de Justiţie, Tribunalul şi Tribunalul Funcţiei Publice), cât şi din instanțele naționale, în calitatea acestora de instanțe însărcinate cu aplicarea dreptului Uniunii. Aşadar, raportul între instanţele naţionale şi cele unionale se bazează pe obligaţia instanţelor naţionale de a respecta dreptul Uniunii prin întemeierea soluţiilor pe normele acesteia, dar şi prin posibilitatea instanţelor naţionale de formulare a unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare de către Curtea de Justiţie sau Tribunal. [3]

De asemenea, spre deosebire de jurisdicţiile de drept internaţional public, care sunt facultative şi consensuale, jurisdicţia UE este exclusivă şi obligatorie pentru statele membre în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate. Regimul lingvistic procesual reflectă caracterul de jurisdicţie internaţională a CJUE. Astfel, limba de desfăşurare a procesului este una dintre cele 24 de limbi oficiale, iar limba de lucru internă a CJUE este limba franceză. [4]

Originalitatea CJUE rezultă şi din instituţiile şi procedurile specifice naturii juridice particulare a Uniunii Europene, precum instituţia avocatului general sau acţiunea în constatarea încălcării tratatelor unionale.

Un alt argument pe care îl aducem pentru a consolida ideea caracterului sui generis al jurisdicţiei unionale îl reprezintă categoriile de justiţiabili care pot avea calitate procesuală în cadrul unei acţiuni exercitate la CJUE. Astfel, dacă în instanţele organizaţiilor interguvernamentale de tip clasic justiţiabilii sunt doar statele, la procedura în faţa instanţele jurisdicţionale ale CJUE pot participa şi alte subiecte, precum instituţii ale UE, state şi particulari persoane fizice şi juridice.

Consideraţii generale privind Curtea de Justiţia a Uniunii Europene

Jurisdicţia Uniunii Europene este reglementată de tratatele Uniunii aflate în vigoare (TUE și TFUE), de Statutul CJUE cuprins în Protocolul 3 anexat la tratate şi de regulamentele de procedură ale Curţii de Justiţie, Tribunalului şi Tribunalului Funcţiei Publice.

În urma modificărilor aduse prin tratatele de la Nisa şi Lisabona considerăm că CJUE devine un adevărat sistem jurisdicţional unional, cu instanţe organizate pe trei nivele, între care Curtea de Justiţie şi Tribunalul au competenţe extinse, iar Tribunalul Funcţiei Publice este instanţă specializată. [5]

Conform art. 19, alin (1) TUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Curtea de Justiţie susţine principiul supremaţiei dreptului (rule of law) prin atribuţii de natură constituţională, de asigurare a controlului de legalitate a actelor unionale şi de omisiune a statelor membre şi a instituţiilor UE. De asemenea, CJUE asigură uniformitatea de aplicare a normelor la nivelul statelor membre, prin atribuţia de interpretare a dreptului UE la cererea instanţelor naţionale.

În demersul analitic pe care îl vom întreprinde, vom avea în vedere doar acţiunile directe, identificate de literatura de specialitate în funcţie de criteriul caracterului contencios sau necontencios al procedurii. Astfel, vom identifica rolul şi calitatea pe care Comisia le are în exercitarea acţiunii în constatarea încălcării tratatelor (art. 258-260 TFUE), acţiunea în anulare (art. 263-264 TFUE), acţiunea în constatarea abţinerii nejustificate (art. 265-266 TFUE) şi acţiunea în despăgubire (art. 268 TFUE şi art. 340 (2) şi (3) TFUE). Primele trei acţiuni au ca scop obţinerea unei decizii cu privire la încălcarea dreptului UE fie de statele membre, fie de instituţiile UE.

Rolul Comisiei Europene în cadrul acţiunilor directe la CJUE

În cadrul structurii instituţionale, Comisia este parte din puterea executivă, având rolul de a asigura realizarea obiectivelor stabilite prin tratate, însă Comisia este şi participant la realizarea justiţiei unionale. Conform art. 17 TUE, Comisia asigură aplicarea tratatelor, precum şi a măsurilor adoptate de instituţii în temeiul acestora, având rol în supravegherea aplicării dreptului Uniunii sub controlul Curţii de Justiţia a Uniunii Europene. Comisia promovează interesul general al Uniunii şi ia iniţiativele corespunzătoare în acest sens, inclusiv în cadrul procesului unional, Comisia având rolul de a conduce faza precontencioasă a acţiunii în constatarea încălcării tratatelor. Chiar şi în situaţia în care reclamantul este un alt stat membru, în această fază precontencioasă, Comisia are rol de arbitru între statele vizate.

Procesul unional începe cu actul de sesizare a CJUE, moment în care Comisia dobândeşte calitate procesuală de reclamant, pârât sau intervenient, în favoarea uneia dintre părţile la proces, dar Comisia joacă un rol esenţial şi până la declanşarea procesului, în faza precontencioasă, dar şi în faza executării hotărârilor CJUE. Comisia poate avea de asemenea calitatea de participant în cadrul procesului în faţa CJUE, în cadrul acţiunilor preliminare având posibilitatea luării de poziţii care să ajute Curtea în soluţionarea cererii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.

În cadrul acţiunilor directe Comisia, în calitate de instituţie a UE, poate interveni în oricare dintre acţiunile directe exercitate în faţa CJUE, fără să fie nevoie să dovedească îndeplinirea anumitor condiţii (să dovedească un interes în cauză), Comisia având rol de intervenient privilegiat, calitate pe care o au în cadrul procesului unional instituţiile UE şi statele membre. [6]

Acţiunile directe pot fi clasificate în acţiuni cu procedură prealabilă (acţiunea în constatarea încălcării tratatelor, acţiunea în constatarea abţinerii nejustificate, acţiunile introduse de funcţionarii unionali în legătură cu serviciul) şi acţiuni care nu necesită parcurgerea unei faze necontencioase: acţiunea în anulare şi acţiunea în despăgubire. Această clasificare este importantă în prezentul demers de cercetare, deoarece Comisia are un rol important în cadrul fazei prealabile începerii procesului în faţa CJUE, mai ales în cadrul acţiunii în constatarea încălcării tratatelor.

Acţiunea în constatarea încălcării tratatelor reprezintă mecanismul procesual de asigurare a respectării dreptului Uniunii, având în vedere situaţia în care un stat membru încalcă legislaţia unională (de exemplu, prin neimplementarea unei directive în termenul de transpunere sau prin adoptarea de acte normative contrare dreptului unional). [7]  Sarcina încredinţată Comisiei prin tratate este asigurarea aplicării dreptului Uniunii, printr-o activitate permanentă de monitorizare şi prin posibilitatea iniţierii procedurii de tragere la răspundere în situaţia în care un stat membru un se conformează obligaţiilor asumate.

Acţiunea reprezintă un instrument de control tipic al Comisiei în raport cu statele membre, în calitatea sa de protector al ordinii juridice unionale în conformitate cu art. 17 TUE, având ca scop obligarea statelelor membre de a se conforma legislaţiei unionale şi de a-şi îndeplini obligaţiile în domeniile pe care le-au transferat la nivel supranaţional. Astfel, Comisia şi statele membre exercită un control asupra conformităţii cu dreptul unional a actelor, acţiunilor şi măsurilor luare de către statele membre.

Acţiunea în constatarea încălcării tratatelor priveşte încălcarea dreptului uniunii din perspectivă obiectivă, spre deosebire de celelalte acţiuni care privesc încălcarea unor drepturi subiective. Astfel, Comisia sau statele membre, nu trebuie să justifice un interes în cauză, căci interesul este intrinsec bunei funcţionări a ordinii juridice unionale, fiind suficient ca statul să fi încălcat prevederile legislative asumate pentru ca CJUE să fie sesizată.

Spre deosebire de celelalte acţiuni directe avute în vedere, în care Comisia poate avea calitatea atât de reclamant, cât şi de pârât, în cadrul acţiunii în constatarea încălcării tratatelor, Comisia are doar rol de reclamant. Alături de Comisie, mai au calitate procesuală activă statele membre, dar şi Banca Europeană de Investiţii şi Banca Centrală Europeană. Dacă BEI şi BCE prin organele lor (Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene şi Consiliul de Administraţie al Băncii Europene de Investiţii) pot avea calitatea de reclamant specializat în domeniile de activitate, Comisia are calitate procesuală activă în cazul oricărei încălcări, de orice natură.

Articolul 258 prevede situaţia Comisiei ca principal reclamant în cazul încălcării obligaţiilor de un stat membru, iar articolul 259 are în vedere procedura în cazul în care un alt stat membru are calitate procesuală activă. În ambele situaţii, fazei judiciare în faţa Curţii îi precede faza administrativă necontencioasă cu caracter obligatoriu. Derularea procedurii prealabile fiind obligatorie, evidenţiem rolul deosebit al Comisiei în privinţa admisibilităţii acţiunii.

În faza precontencioasă, Curtea de Justiţie nu este implicată, Comisia fiind singura instituţie care potrivit art. 258-259 TFUE emite un aviz motivat în situaţia în care consideră că un stat membru a încălcat obligaţiile care îi revin în temeiul tratatelor. Aşadar, Comisia urmăreşte interesul public al UE, prin dreptul de a acţiona la CJUE statele care încalcă prevederile legale unionale.

În această fază prealabilă, conform art. 258 TFUE, Comisia se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată prin intermediul plângerilor. În situaţia în care Comisia este reclamantul, faza precontencioasă se desfăşoară în trei etape: Comisia trimite o somaţie prin care defineşte obiectul posibilului litigiu, somaţie la care statul vizat face observaţii, pentru ca în etapa finală Comisia să emită avizul motivat pozitiv sau negativ.

Constatăm în cazul acestei acţiuni preliminare o deficienţă de natură procedurală, pe care dreptul unional nu o clarifică. Comisia are puterea alegerii dacă şi când să iniţieze cele două faze ale acţiunii, fără a exista un mecanism de supraveghere a activităţii de prioritizare a Comisiei între plângerile ce pot face obiectul unui litigiu. [8] Persoanele private care trimit plângeri cu privire la încălcarea dreptului unional de către un stat membru şi cer iniţierea unei acţiuni de către Comisie împotriva statului respectiv, nu au posibilitatea de a contesta decizia Comisiei de a acţiona sau de a nu sesiza CJUE. Jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene subliniază faptul că Comisia se bucură de o putere discreționară în a hotărî dacă și când inițiază proceduri privind încălcarea dreptului Uniunii, dacă și când trimite cauza în fața Curții. În plus, Comisia dispune de o marjă de apreciere care exclude dreptul persoanelor de a solicita acesteia să adopte o anumită poziție. [9] Evidenţiem în acest sens, nevoia de creştere a transparenţei activităţii Comisiei în procedura de selecţie a cauzelor în care să iniţieze procedura administrativă sau a cauzelor supuse fazei judiciare, pentru a evita riscul luării unor decizii pe criterii politice.

Calitatea de reclamant a unui stat membru, conform art. 259, depinde de îndeplinirea condiţiei de admisibilitate privind efectuarea procedurii prealabile mediată de Comisie între părţile la diferend. Astfel, înainte ca un stat membru să introducă împotriva unui alt stat membru o acţiune întemeiată pe o pretinsă încălcare a obligaţiilor care îi revin în temeiul tratatelor, acesta are obligaţia de a sesiza Comisia, care va juca rolul de arbitru, în vederea soluţionării pe cale amiabilă a problemei. Textul tratatului împiedică posibilitatea considerării discreţionare a plângerii de către Comisie, alineatul 3 al articolului 259 TFUE specificând faptul că statul membru care reclamă încălcarea unei dispoziţii de drept unional poate sesiza Curtea şi în lipsa avizului emis de Comisie sau în situaţia în care avizul a fost emis după expirarea termenului de trei luni. Aşadar, Comisia oficiază o comunicare între statele membre părţi la diferend, iar în urma observaţiilor scrise şi orale depuse în contradictoriu, Comisia elaborează un aviz motivat, care poate fi pozitiv sau negativ susţinerilor părţii care reclamă încălcarea.

Procedura prealabilă are o importanţă deosebită, având ca scop oferirea garanţiilor de apărare a statelor membre, prin posibilitatea prezentării propriilor observaţii. În primul rând, procedura prealabilă este de regulă o fază obligatorie, prin care se doreşte soluţionarea diferendului pe cale politico-diplomatică, în vederea evitării recurgerii la o modalitatea jurisdicţională de reintrare în legalitate. În al doilea rând, în această etapă de schimb de observaţii în contradictoriu se prefigurează întinderea obiectului acţiunii viitoare, care nu poate fi lărgită odată ce nu se ajunge la un acord în etapa administrativă a negocierilor. [10]

Avizul motivat al Comisiei sau împinirea termenului de 3 luni fără emiterea avizului marchează momentul încheierii fazei administrative premergătoare sesizării Curţii. Valoarea juridică a avizului este de recomandare, fără a crea obligaţia Comisiei sau statului membru interesat de a sesiza Curtea cu privire la obiectul avizului motivat.

Ca regulă, etapa precontencioasă trebuie parcursă în conformitate cu prevederile art. 258 şi 259 TUE. Prin excepţie, Curtea poate fi sesizată în mod direct, fără parcurgerea etapei prealabile, în situaţiile prevăzute la art. 114, alin. 9 TFUE, art. 348 parag. 2 TFUE, art. 108, alin. 2, teza a doua TFUE şi art. 38 şi 82 din Tratatul EURATOM. Însă atunci când este obligatorie, neregularitatea procedurii precontencioase duce la inadmisibilitatea acţiunii, precum a evidenţiat Curtea în prima cauză în care România are calitatea de pârât în faţa CJUE. [11]

Comisia are un rol deosebit de important în faza executării hotărârilor, în condiţiile în care sistemul instituţional UE nu dispune de organe de executare. Astfel, Comisia urmăreşte executarea hotărârilor CJUE, iar în caz de neexecutare, Comisia sesizează CJUE şi poate propune acesteia din urmă suma forfetară sau penalitatea cu titlu cominatoriu la care care va fi obligat statul. Practica a evidenţiat posibilitatea impunerii ambelor categorii de sancţiuni pecuniare împotriva statului care nu s-a conformat hotărârii Curţii, aşa cum a fost situaţia Spaniei în cauza C-610/10 Comisia/Regatul Spaniei. [12]

Acţiunea în anulare şi acţiunea în constatarea abţinerii nejustificate reprezintă dimensiuni ale aceluiaşi remediu procesual, ambele atacând un comportament aducător de prejudicii reclamantului. Sfera procesuală a acţiunii în anulare este mai largă, din perspectiva categoriilor de reclamanţi care pot solicita pe această cale CJUE efectuarea unui control de legalitate al actelor care produc efecte juridice obligatorii, de natură să afecteze interesele reclamantului. În această privinţă, Comisia poate fi parte, atât în calitate procesuală activă cât şi pasivă. Din cele trei categorii posibile de reclamanţi – privilegiaţi, semi-privilegiaţi şi non-privilegiaţi, Comisia face parte din cea dintâi categorie, fapt ce reiese din prevederile art. 263 (2) care specifică faptul că acţiunile pot fi formulate de un stat membru, de Parlamentul European, de Consiliu sau de Comisie, pentru motive de necompetenţă, de încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de încălcare a tratatelor sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia sau de abuz de putere. Având această calitate privilegiată, nu este necesară justificarea interesului Comisiei de a acţiona procesual. În funcţie de calitatea reclamantului, se stabileşte competenţa de judecare a cauzei, sesizările reclamanţilor privilegiaţi (Parlamentul, Comisia şi Consiliul) şi semi-privilegiaţi (Curtea de Conturi, BCE şi Comitetul Regiunilor) fiind judecate de către Curte, iar cele ale reclamanţilor neprivilegiaţi (persoane fizice şi juridice) fiind date în competenţa Tribunalului.

Calitatea de pârât a Comisiei în faţa CJUE este prevăzută în primul alineat al art. 263, prin care se prevede competenţa specifică a CJUE de a controla legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliului, Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările şi avizele. În situaţia în care constată starea de ilegalitate, Curtea declară actul nul şi neavenit.

Acţiunea în constatarea abţinerii nejustificate reprezintă o procedură de contencios administrativ prin care se urmăreşte constatarea încălcării prevederilor tratatelor de către instituţiile UE prin abţinerea de a hotărâ într-o situaţie la care erau obligate. Aşadar, dacă în cazul acţiunii în anulare este vorba despre o încălcare a tratatelor de către instituţiile UE printr-un act aducător de prejudicii, în cazul acţiunii în constatarea abţinerii nejustificate instituţiile în mod nejustificat nu acţionează.

Ca şi în cazul acţiunii în anulare Comisia Europeană poate avea rol de reclamant privilegiat sau de pârât. Spre deosebire de acţiunea în anulare, acţiunea în constatarea abţinerii nejustificate presupune parcurgerea unei proceduri de admisibilitate prealabilă, de solicitare ca în termen de două luni instituţia, organul, oficiul sau agenţia vizată să-şi precizeze poziţia cu privire la obiectul omisiunii. Ca şi în cazul acţiunii de constatare a încălcării tratatelor, această etapă necontencioasă preliminară are scopul de a oferi posibilitatea soluţionării divergenţei pe cale amiabilă şi de a defini obiectul litigiului ce urmează să fie adus în faţa Curţii.

Acţiunea privind abţinerea nejustificată şi acţiunea privind încălcarea tratatelor sunt acţiuni de constatare şi nu de rezultat, Curtea neavând pârghiile să înlăture situaţia care a făcut obiectul litigiului. Conform articolul 266, pârâtul căzut în pretenţii este singurul care are posibilitatea luării măsurilor impuse de executarea hotărârii CJUE. Consecinţa nerespectării hotărârii judecătoreşti poate fi introducerea unei noi acţiuni în faţa CJUE.

Acţiunea în despăgubire pentru prejudiciile cauzate pe temei extracontractual este reglementată în TFUE, de art. 268 coroborat cu art. 340 al doilea şi al treilea paragraf. În cadrul acţiunilor în despăgubire, CJUE se pronunţă cu privire la oportunitatea obligării Uniunii la repararea prejudiciilor cauzate de aceasta sau de agenţii săi în exercitarea funcţiilor lor. În cadrul acestui tip de acţiuni, Comisia poate avea calitate procesuală pasivă, de pârât.

În aparenţă, reglementarea actuală oferă condiţii generoase de intentare a unei acţiuni în despăgubire. Astfel, art. 46 din Statut CJUE [13] prevede un termen de prescripţie de 5 ani pentru introducerea cererii de chemare în judecată de la producerea evenimentului care a declanşat acţiunea, iar calitate procesuală activă poate avea orice persoană fizică sau juridică care a suferit un prejudiciu cauzat de instituţiile UE sau de agenţii săi în exerciţiul funcţiunii lor. În realitate, condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru admisibilitatea acţiunii reduc semnificativ accesul particularilor la o astfel de procedură, fapt ce se reflectă şi în statisticile judiciare. Astfel, în anul 2013, din totalul cauzelor introduse pe rolul Tribunalului, doar 1,90% au natura acţiunii în despăgubire. [14]

Concluzii

Considerăm  că există o formă incipientă a sistemului jurisdicţiilor internaţionale, caracterizată de lipsa unei ierarhii tipice a instanţelor, însă între care se recunoaşte statutul de organe jurisdicţionale ale celorlalte instanţe şi între care pot exista chiar suprapuneri de competenţă în domenii specifice. În acest cadru jurisdicţional internaţional, Uniunea Europeană a creat cel mai sofisticat sistem de organe jurisdicţionale, prin prisma originalităţii arhitecturii instituţionale şi decizionale a UE.

Rolul justiţiei unionale este de supraveghere la respectarea legalităţii în aplicarea legislaţiei unionale şi de creare a mecanismelor de protecţie a drepturilor resortisanţilor statelor membre. În urma analizei realizate asupra diferitelor acţiuni exercitate în faţa CJUE, considerăm că rolul pe care îl asumă Comisia Europeană consolidează sistemul de protecţie judiciară împotriva omisiunilor şi actelor ilegale ale instituţiilor UE. În ciuda acestui fapt, se remarcă necesitatea înlăturării arbitrariului în cazul acţiunilor în constatarea încălcării tratatelor, prin îmbunătăţirea metodei de gestionare şi a mecanismului de prioritizare a petiţiilor adresate Comisiei.

Referinţe bibliografice

• Aurescu, B. (2013). Sistemul jurisdicţiilor internaţionale. Ediţia a 2-a. Ed. C.H. Beck Bucureşti, p. 342-345.
• Hotărârea Curţii din 6 oct. 1982, Srl CILFIT şi Lanificio di Gavarda Spa, Cauza 283/1981, accesată la http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2009-05/tra-doc-ro-arret-c-0283-1981-200802159-05_00.pdf, în data de 05.02.2015.
• Andreşan-Grigoriu, B. (2010). Procedura hotărârilor preliminare. Ed. Hamangiu Bucureşti, p. 23.
• 36-42, Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie din 25 septembrie 2012 (JO L 265, 29.9.2012), versiune consolidată cu modificările până la 18 iunie 2013 (JO 173, 26.6.2013, p. 65).
• Schütze, R. (2012). Drept constituţional european. Ed. Universitară Bucureşti, p. 127-128.
• Fábián, G. (2012). Drept instituţional al Uniunii Europene. Ed. Hamangiu Bucureşti, p. 281.
• Barnard, C. Peers, S. (2014). European Union Law. Oxford University Press, p. 260.
• Idem, 262-263.
• Comunicare a Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European, Actualizarea gestionării relațiilor cu petiționarii în ceea ce privește aplicarea dreptului Uniunii, COM (2012) 154 final, Bruxelles, 2.4.2012.
• Fábián, G. (2012). Drept instituţional al Uniunii Europene. Ed. Hamangiu Bucureşti, p. 354.
• Hotărârea Curţii (Camera a patra), 14 aprilie 2011, în cauza C-522/09 Comisia/România, accesată lahttp://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=81448&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=128564, în data de 05.02.2015.
• Hotărârea Curţii (Marea Cameră), 11 decembrie 2012, în cauza C-610/10 Comisia/Regatul Spaniei, accesată în data de 05.02.2015, la http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=131667&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=8139.
• Protocolul nr. 3 privind Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene anexat la Tratatul de la Lisabona
• Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (2014). Raport anual 2013. Sinteză a activităţii Curţii de Justiţie, a Tribunalului şi a Tribunalului Funcţiei Publice. Luxemburg

Această lucrare a fost finanţată din contractul POSDRU/159/1.5/S/141699, proiect strategic ID 141699, cofinanţat din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.

Ispas G.-L.

Cercetător postdoctorat Universitatea Alexandru Ioan Cuza (România)

gabrielliviu.ispas@gmail.com