Rolul parlamentelor naţionale în construcţia instituţiilor Uniunii Europene
14.08.2020
Un altfel de Bacalaureat
17.08.2020

Revoluţia iasomiei, un pas spre democraţie în statele arabe

Rezumat Revoluţia din Tunisia, declanşată de tânărul care a recurs la un gest extrem în centrul Tunisului a declanşat o reacţie în lanţ în statele arabe, determinând demisia preşedintelui Egiptului şi o misiune internaţională pentru protejarea civililor în Libia. Comunicarea pe care o propun analizează poziţionarea Organizaţiei Naţiunilor Unite în aceste situaţii conflictuale de drept internaţional şi reacţiile pe care statele democratice din societatea internaţională le-au avut, prin prisma tratatelor internaţionale şi a dreptului internaţional public. Vom analiza paşii realizaţi spre impunerea unui stat de drept, dar şi riscurile de propagare a unor mişcări conflictuale fundamentaliste în statele din acel areal geografic, cultural şi instituţional.

 Abstract Tunisia Revolution, triggered by the young man who used an extreme gest in the center of Tunis sparked a chain reaction in the arab states, causing the resignation of the President of Egypt and an international mission to protect civilians in Libya. Notice that I propose analysze the positioning of United Nations in  these conflict situations on the side of international law and international society that democratic states have had in terms of international treaties and public international law. We will review the steps taken to impose a state of law and the risks of spreading conflict in motion, in the states from the same  geographica, cultural and institutional area.

Preliminarii

Pe data de 17 decembrie 2010 Mohamed Bouazizi, un tânăr de 26 de ani absolvent de studii superioare, şi-a dat foc în centrul Tunisului, strigând, înainte de moarte Libertate pentru tunisieni. Cu o zi înainte, acesta fusese lovit de un reprezentant al forţelor de ordine, iar iasomia pe care încerca să o vândă turiştilor îi fusese confiscată. Acesta este faptul pe care istoria îl va consemna ca gestul care a declanşat cea mai puternică mişcare pentru democraţie în lumea arabă. Protestele populare s-au extins cu repeziciune, conducând la înlaturarea regimurilor politice din Tunisia şi Egipt, determinând o rezoluţie a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru protejarea civililor libieni, dar şi escaladarea violenţei împotriva manifestanţilor în Siria.

Evenimentele pe care le analizăm în prezenta comunicare ştiinţifică nu pot fi tratate unilateral, din punct de vedere istoric, diplomatic, economic, sau din perspectiva sociologică sau a dreptului internaţional public. Din această cauză, lucrarea va avea două dimensiuni: una istorică, de prezentare a evenimentelor în ordinea cronologică a desfăşurării lor şi una a dreptului internaţional, în care vom analiza reacţia societăţii internaţionale la atrocităţile îndreptate împotriva civililor.

 

Evoluţia mişcărilor populare în ţările arabe.

După ce pe 17 decembrie 2010 Mohamed Bouazizi şi-a dat foc, alte două gesturi suicidale au fost comise în localităţi din Tunisia[1], iar mişcările sociale, conduse de avocaţi, jurnalişti şi sindicatele muncitorilor au cerut ca politicile guvernului lui Zine El Abidine Ben Ali să aibă în vedere mai multe oportunităţi pentru muncă şi o reformă guvernamentală. Confruntările dintre forţele de ordine, loiale preşedintelui şi manifestanţi au durat aproape o lună, timp în care, conform rapoartelor oficiale, au fost ucişi 23 de manifestanţi. Confruntat cu o reacţie vehementă a ţărilor democratice, preşedintele a încercat, într-un discurs susţinut în 13 ianuarie 2011, să obţină încetarea protestelor prin garantarea renunţării la mandat în 2014, realizarea de reforme şi democratizarea statului, prin încurajarea pluripartitismului. Continuarea protestelor, ocuparea parlamentului şi a ministerelor au generat fuga preşedintelui Ben Ali din Tunisia şi încercarea primului ministru de a-şi asuma preluarea puterii, considerată neconstituţională de manifestanţi. În data de 15 ianuarie, Curtea Constituţională a Tunisiei a decis ca preşedintele Parlamentului, Fouad Mebazaa, să preia interimatul funcţiei de preşedinte şi, în temeiul art. 57 din Constituţia Tunisiei[2], să organizeze alegeri în termen de 60 de zile.[3]

Inspiraţi din protestele tunisienilor, în data de 25 ianuarie, manifestanţii egipteni încep acţiunile îndreptate împotriva regimului politic dictatorial al lui Hosni Mubarak. Câteva mii de egipteni demonstrează împotriva sărăciei, a salariilor mici oferite angajaţilor, a precarităţii locurilor de muncă, a corupţiei guvernamentale şi a modului nedemocratic şi autoritar de exercitare a puterii politice de către regimul preşedintelui egiptean[4]. Este de remarcat faptul că acest protest este primul de după înstalarea la putere a preşedintelui Hosni Mubarak în 1970. După ce în data de 27 ianuarie dispune tăierea conexiunilor de internet, în zilele următoare preşedintele Mubarak promite reforme guvernamentale, schimbarea guvernului şi garanţii că nu va candida la viitoarele alegeri prezidenţiale[5]. Poziţia moderată a statelor occidentale şi convingerea că rolul jucat de Egipt în menţinerea stabilităţii în Orientul Mijlociu va determina o susţinere internaţională au determinat o continuă ofensivă declarativă a liderilor politici egipteni[6]. Ziua plecării, aşa cum a fost denumită ziua de 4 februarie, a reprezentat cea mai mare manifestaţie publică, paşnică, împotriva preşedintelui Mubarak. Piaţa Tahrir a fost ocupată de zeci de mii de egipteni care solicitau demisia preşedintelui şi organizarea de alegeri libere. După încă o săptămână de proteste, marcate de confruntări violente între susţinătorii preşedintelui (mulţi dintre ei membri ai securităţii şi ai nomenclaturii) şi protestatari, în data de 11 februarie Hosni Mubarak a renunţat la putere[7], iar armata a preluat controlul, a dizolvat parlamentul şi a promis alegeri libere.[8]

Revoluţia din statele arabe a continuat cu ample manifestări în Iran, Algeria, Bahrain şi Yemen. Chiar dacă puterea politică a foslosit forţa împotriva manifestanţilor şi a înăbuşit în sânge revoltele populare, nu s-a produs o intervenţie externă şi liderii politici nu au fost îndepărtaţi de la putere.

Apogeul manifestărilor s-a produs în Libia, unde sute de persoane au fost ucise în urma protestelor de la Tripoli şi Benghazi. Sfidând solicitările diplomatice ale cancelariilor internaţionale, regimul libian a declanşat o amplă operaţiune de represalii împotriva rebelilor, conduşi de foşti demnitari libieni. Conflictele armate dintre forţele loiale preşedintelui şi rebeli (încă nu se cunoaşte cum au fost înarmaţi aceştia) duc la o perspectivă a unui război civil, mai mult decât a unei revoluţii. Consiliul de Securitate al ONU a aprobat două rezoluţii, pe care le vom prezenta ulterior, iar unele state şi-au asumat o misiune aeriană împotriva regimului de la Tripoli, care cel puţin la nivel declarativ, avea rolul de a scădea capacitatea forţelor armate de a produce agresiuni împotriva civililor.

Ultimul stat cuprins de flacăra revoluţiei este Siria, unde atrocităţile împotriva populaţiei par mult mai grave decât în Libia. Cu toate acestea, comunitatea internaţională nu a adoptat încă, poate şi datorită concentrării asupra rezolvării problemei libiene, măsuri ferme pentru protejarea drepturilor omului şi pentru democratizarea regimului de la Damasc.

 

Instituţii internaţionale competente

Organizaţia Naţiunilor Unite. Suveranitatea statală creează o nevoie reală de astfel de organizaţii la nivel practic, întrucât nu există “un guvern mondial central care să îndeplinească funcţia de coordonare a acţiunilor statelor în beneficiul tuturor“[9]. ONU este o instituţie relativ nouă, având doar 60 de ani, dar aceasta joacă un rol tot mai important în problemele de securitate internaţională de la sfârşitul Războiului Rece. Scopul de bază al ONU este de a asigura o structură instituţională globală prin care statele pot uneori să-şi rezolve conflictele, punându-se mai puţin accentul pe utilizarea forţei.

În prezent, organizaţia cuprinde 192 de state membre, iar în urma eşecului Societăţii Naţiunilor de a preveni conflictele, şi-a propus ca unul dintre obiectivele sale principale să fie acela de a crea un mecanism puternic de prevenire a acestora, de asigurare a unui climat de pace şi securitate, prin crearea unui sistem de securitate colectivă[10]. Acestă sarcină a fost încredinţată Consiliului de Securitate, organ compus din cinci state membre cu caracter permanent (SUA, Rusia, China, Marea Britanie şi Franţa), şi încă 10 membri, aleşi de către Adunarea Generală a ONU, prin rotaţie, din rândul celorlalte state membre. Sistemul este astfel conceput încât să asigure o repartizare geografică echilibrată pentru membrii nepermanenţi (5 mandate pentru state din Africa şi Asia, 2 pentru America Latină, 2 pentru Europa occidentală, 1 pentru Europa de est). Mandatele sunt încredinţate pe o perioadă de 2 ani, iar anual se organizează o sesiune de alegeri, pentru câte cinci dintre cei 10 membri. România a beneficiat de acest statut în anii 1962, 1976, 1990 şi 2003[11].

Organizaţia Naţiunilor Unite, aşa cum am prezentat anterior, este o organizaţie deschisă care, prin însuşi actul său constitutiv, are vocaţie de universalitate. Aceasta înseamnă că organizaţia este deschisă a primi în rândul membrilor săi orice stat al lumii care corespunde criteriilor sale de aderare, în urma unei proceduri prin care aderarea se aprobă de către Adunarea Generală a ONU şi organele sale cu responsabilităţi în acest sens. România este stat membru al ONU şi a tuturor instituţiilor sale specializate începând cu anul 1955[12].

Dimensiunea şi complexitatea organizaţiei au generat o birocratizare considerată excesivă şi au determinat pe parcursul timpului probleme şi crize de diferite naturi. Astfel, criticii consideră că activitatea ONU este marcată de o lipsă de eficienţă, iar datorită numărului important de organe şi foruri subordonate, a suprapunerilor de competenţe şi a interdependenţei interinstituţională şi transorganică, se observă o coordonare deficitară şi o flexibilitate redusă la nivelul întregului ansamblu. În fapt, justificarea complicării structurii ONU rezidă şi în creşterea numărului de state membre şi, implicit, în apariţia unor interese politice sau regionale la diferite niveluri şi pe diferite subiecte, uneori suprapuse, care au devenit tot mai influente, au generat presiuni şi au condus la irosirea de resurse sau direcţionarea acestora în zone mai puţin importante[13].

Este de remarcat, în acest sens, criza financiară a organizaţiei care a devenit deja endemică, părând a se adânci de la an la an, de mai bine de o jumătate de secol. Sistemul de stabilire a contribuţiilor este contestat, anumite state, mai ales cele sărace, au dificultăţi legate de plată, marii contributori au devenit şi marii datornici, (de exemplu, Statele Unite sunt acuzate că nu-şi onorează integral datoriile, acestea negociind totodată reducerea contribuţiei proprii), iar Secretariatul este, de asemenea, acuzat că nu reuşeşte să simplifice procedurile aministrative şi că gestionează resursele în mod arbitrar. Astfel, s-a conturat tot mai pregnant ideea de „reformă” a organizaţiei, în sensul flexibilizării activităţii şi a transformării sale într-un organism mai dinamic şi mai eficient.

Totuşi, la nivelul îndeplinirii obiectivului principal al organizaţiei – acela de menţinere şi consolidare a păcii şi securităţii la nivel mondial – cu toate criticile care au fost aduse pe parcursul vremurilor şi în pofida reconfigurărilor geopolitice şi a noilor provocări în acest domeniu – se observă că situaţia a fost, cel puţin la modul global, care să implice un conflict major, menţinută sub control. Cu toate acestea, există destule voci care susţin necesitatea reformării radicale a Consiliului de Securitate al ONU.

În cadrul sistemului ONU se poate constata un „deficit democratic”, datorat votului inechitabil, care favorizează naţiunile mari şi tirania de blocuri de vot regionale. Un efort important se află în curs de desfăşurare în direcţia înfiinţării unui organism în cadrul ONU, cu implicare şi puteri necesare acoperirii deficienţelor: o Adunare parlamentară a ONU. Acest efort este susţinut de către Parlamentul European, Parlamentul Pan-African, Comisia parlamentară latino-americană.[14]O Adunare parlamentară ar putea funcţiona iniţial ca un organism consultativ în cadrul ONU şi ar fi formată din reprezentanţi ai parlamentelor naţionale.

Avantajele creării unei Adunări parlamentare ar fi un pas practic în direcţia eficientizării ONU, prin promovarea cooperării internaţionale pe bază de tratate, construirea suportului necesar ONU în capitalele naţionale, consolidarea tendinţei de democraţie în lume. Adunarea parlamentară ar putea să atragă mai eficient atenţia asupra necesităţii de a acţiona în cazurile de atrocităţi în masă şi ar putea face recomandări referitoare la neproliferarea nucleară sau schimbările climatice. O Adunare parlamentară ar reprezenta nevoile oamenilor mai degrabă decât ramura executivă a guvernelor care sunt reprezentate în Adunarea Generală şi ar reduce deficitul democratic în cadrul ONU.

Uniunea Africană este o organizaţie cu caracter panafrican, care a avut o evoluţie atipică. În anul 1963 a fost înfiinţată o primă structură organizată, de către 30 de lideri ai noilor state africane apărute în urma prăbuşirii imperiilor colonialiste, denumită „Organizaţia Africii Unite”. Această organizaţie îşi propunea, printre altele, inclusiv să sprijine mişcările de eliberare naţionale şi lupta pentru independenţă a statelor africane care încă se mai aflau sub dominaţie.

Caracterul regional al organizaţiei era dat de prevederea din statutul acesteia (denumit „Cartă”) potrivit căreia nu puteau adera la organizaţie decât state africane, independente, admiterea acestora stabilindu-se prin votul cu majoritate simplă a statelor membre. Statele aflate sub dominaţie nu puteau dobândi calitatea de stat membru în organizaţie, ci doar statut de observator. Însă, odată admis, fiecare stat membru beneficia de tratament egal, având aceleaşi drepturi şi îndatoriri în raport cu celelalte state, excepţie făcând cuantumul contribuţiei la bugetul organizaţiei, nivelul fiind proporţional cu contribuţia pe care fiecare dintre respectivele state o vărsa la bugetul ONU[15].

Istoria Organizaţiei Africii Unite a fost  presărată cu neînţelegeri între membri, fapt care a condus la rezultate destul de puţin spectaculoase. În general, liderii statelor membre împărtăşeau principii comune, cum ar fi năzuinţele legate de suveranitatea naţională, eliberarea teritoriilor aflate sub ocupaţie, neamestecul în treburile interne ale altor state, neutralitatea faţă de protagoniştii războiului rece şi reglementarea paşnică a conflictelor. Totuşi, interese de grup, simpatii personale sau obligaţii mutuale mai mult sau mai puţin formale creau uneori disensiuni în cadrul forumului, ceea ce afecta în mod definitoriu eficienţa organizaţiei, din cauza lipsei de coordonare şi a nesiguranţei membrilor în demersurile diplomatice. Niciodată nu s-a pus problema în cadrul organizaţiei de a crea o structură suprastatală sau federativă panafricană (deşi au existat teorii de acest tip în perioada colonială, când anumiţi teoreticieni africani simţeau că o uniune le-ar asigura mai multă forţă). Acest lucru poate fi explicat prin faptul că momentul dobândirii independenţei era încă viu în amintirea colectivă, iar popoarele africane nu erau pregătite să renunţe la suveranitatea naţională de curând câştigată.

Se poate remarca faptul că în deceniul 8 acţiunile organizaţiei au devenit mai coerente, iar în 2002 organizaţia a fost înlocuită cu o nouă structură, numită Uniunea Africană, cuprinzând un număr de 53 de state membre africane, construită asemănător Uniunii Europene şi având drept obiective principale dezvoltarea economică a continentului, promovarea democraţiei şi a drepturilor omului. Singurul stat care nu a aderat la Uniune este Maroc, care a avut o procedură contencioasă cu predecesorul Uniunii, retrăgându-se de fapt din Organizaţia Uniunii Africane, în anul 1984, când a fost recunoscută independenţa Republicii Arabe Democratice Saharawabi, asupra căreia Marocul revendică şi acum suveranitatea. Sediul Uniunii se află la Addis Abeba, în Etiopia.

Adunarea Uniunii Africane este compusă din şefi de stat şi de guverne, fiind principalul organ cu puteri decizionale. Se reuneşte odată pe an în sesiune ordinară. Preşedintele este numit pe un an, iar procedura de decizie este consensul. Adunarea îşi rezervă dreptul de a delega altui organ unele prerogative[16]. Structura legislativă a Uniunii Africane este asigurată de Parlamentul African, şi a fost înfiinţată în anul 2004 la Midrand, în Africa de Sud, cuprinzând membri ai parlamentelor naţionale ale statelor africane reprezentate în Uniune[17]. În prezent aceasta are numai funcţii consultative şi de avizare[18].

Relaţiile dintre Uniunea Europeană (UE) şi Africa împărtăşesc o istorie lungă, dar acestea presupuneau o nouă dimensiune a organizaţiei pan-africane, după transformarea Organizaţiei Unităţii Africane în Uniunea Africană (UA). De atunci, instituţiile Uniunii Africane au devenit căi prin care UE a dorit să întărească relaţiile sale oficiale cu Africa. Printre aceste instituţii se numără şi Adunarea continentală – Parlamentul Panafrican (PAP)[19]. PAP a fost prevăzut în Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Africane din 1991, şi a fost lansat în martie 2004[20].

Obiectivele PAP constau în principal în:

  • promovarea principiilor drepturilor omului şi a democraţiei în Africa[21];
  • încurajarea unei bune guvernări, a transparenţei şi responsabilităţii în statele membre;
  • familiarizarea popoarelor din Africa cu obiectivele şi politicile care vizează integrarea continentul african în interiorul Uniunii Africane;
  • promovarea păcii, securităţii şi stabilităţii;
  • contribuie la asigurarea unui viitor mai prosper pentru populaţia din Africa prin promovarea unei politici bazate pe încrederea în forţele proprii şi redresare economică;
  • facilitarea cooperării şi dezvoltării în Africa;
  • consolidarea solidarităţii continentale şi construirea un sentiment de destin comun între popoarele din Africa;
  • facilitarea cooperării între Comunităţile Economice Regionale şi forurile lor parlamentare.

PAP este compus din preşedinte, membrii biroului, care reprezintă cele cinci regiuni din Africa şi 10 comisii[22], care lucrează pe probleme specifice. Printre obiectivele PAP sunt promovarea democraţiei, a bunei guvernări şi a drepturilor omului în statele membre UA. PAP a afişat, într-o oarecare măsură, un nivel de independenţă faţă de  guvernele africane şi angajament în lupta pentru democraţie. Realitatea este că PAP, fiind vocea parlamentelor din Africa,  nu a reuşit să urmeze o abordare centrată pe oameni, care să contribuie la realizarea unor rezultate tangibile pentru majoritatea populaţiei. Există suspiciunea că UE este unul dintre actorii care îşi impune asupra oamenilor şi culturii africane propria înţelegere a principiilor democratice. Acest lucru a devenit evident la summit-ul UE-Africa de la Lisabona în 2007, când problema participării preşedintelui Robert Mugabe din Zimbabwe a creat două tabere. Pe de o parte, unele state membre UA au împărtăşit îngrijorarea UE cu privire la cazurile de proastă guvernare, inclusiv cazurile de încălcare a drepturilor omului, în Zimbabwe[23]. Pe de altă parte, şeful de atunci al Comisiei Uniunii Africane, Alpha Oumar Konaré, a exprimat un sentiment de solidaritate printre liderii africani, când a susţinut că „nu ne vom lăsa intimidaţi şi nu vom accepta presiuni referitoare la cine ar trebui să participe la summit sau nu”[24].

 

Reacţii ale societăţii internaţionale pentru democratizarea statelor arabe.

Problema democratizării statelor arabe nu este nouă şi nici ignorată de Organizaţia Naţiunilor Unite. Însă noţiunea de democraţie, dincolo de accepţiunile pe care le-a primit în decursul istoriei, nu este o problemă pe care o putem trata ut singuli, independent de condiţiile sociale, politice, de dezvoltare economică, de nivel de trai şi de respectare a drepturilor omului. Simpla capacitate de a te pronunţa prin vot asupra viitorului unei comunităţi nu reprezintă o opţiune de luat în seamă atât timp cât persoana nu este conştientă de importanţa şi implicaţiile gesturilor sale. Majoritatea regimurilor autocratice, dictatoriale s-au bazat pe o slabă pregătire a cetăţenilor, pe stimularea inculturii şi a temerii de dezvoltare, în timp ce un grup limitat de persoane îşi asuma exercitarea puterii, gestionarea resurselor naturale, acumularea de averi. Lipsa de democratizare s-a manifestat, mai ales în ţările arabe prin simularea proceselor electorale, prin impunerea unui regim de inechitate între diversele pături sociale şi prin discriminări pe bază de sex, origine şi avere. Acest fapt a condus la legitimarea unor regimuri politice prin folosirea unui vot de tip cenzitar.[25] Acesta este o formă caracteristică perioadei moderne şi statelor cu regim nedemocratic din ţările africane, care a încercat să lege dreptul de vot al cetăţenilor de cens şi a îmbrăcat mai multe forme: censul de avere, de sex, de vârstă, de ştiinţă de carte sau de capacitate. Cetăţenii care nu îndeplineau condiţia de cens nu puteau să fie alegători direcţi, ci ei delegau un reprezentant care participa direct la vot.

Chiar dacă votul bazat pe cens nu are o prezentare unitară, fiecare regim încercând să-l particularizeze în funcţie de tradiţii culturale, religioase, etnice sau sociale, putem defini mai multe tipuri de cens. Censul de avere leagă participarea directă la vot sau alegerea de un venit al cetăţeanului. În cazul în care el nu este îndeplinit, respectivii cetăţeni, în diferite proporţii, de la 1 la 25, de la 1 la 50, desemnează un reprezentant care participa la vot. Censul de sex este cel mai discriminatoriu, el fiind bazat pe excluderea de la vot a unui mare şi important grup social, cel al femeilor. Censul de vârstă excludea de la viaţa social-politică tineretul prin impunerea unei vârste ridicate, 25-30 de ani, atât pentru exercitarea dreptului de vot, cât şi pentru capacitatea de a  fi aleşi[26].

Un asemenea sistem de desemnare a parlamentului era restrictiv, votul cenzitar, sub diferitele sale forme, constituie o limitare serioasă a exercitării unui drept fundamental al cetăţeanului şi a generat o reprezentare restrictivă şi elitistă a grupurilor şi categoriilor sociale. Parlamentul constituit pe principiul votului cenzitar nu exprimă voinţa, interesele întregii naţiuni, ci a unei părţi a acesteia, structura sa fiind determinată de ponderea formei de cens, avere, vârsta, sex, instruire.

Este de remarcat faptul că Adunarea Generală a ONU a adoptat, în cea de a şaizecişitreia reuniune, în 2008, o Declaraţie politică privind nevoile de dezvoltare ale Africii[27], rezoluţie de referinţă în domeniul dezvoltării continentului african într-o lume tot mai globalizată. Fiind convinşi că eradicarea sărăciei din Africa reprezintă cea mai mare provocare a societăţii internaţionale contemporane, reprezentanţii statelor din Adunarea Generală stabilesc şi domeniile de referinţă care trebuie avute în vedere, precum şi asistenţa tehnică oferită statelor pentru consolidarea democraţiei, lupta pentru pace, creşterea economică, creşterea nivelului de trai, eradicarea sărăciei şi dezvoltarea sustenabilă, în deplină concordanţă cu Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului.[28] O folosire corectă a resurselor naturale interne, atragerea de capital privat extern trebuie dublate de implementarea unor politici de scădere a analfabetismului, de scădere a corupţiei guvernamentale, de respectare a drepturilor omului, în conformitate cu Declaraţia Drepturilor Omului[29], de participare a cetăţenilor la viaţa democratică a statelor. Putem conchide că această rezoluţie anticipează mişcările populare din 2010 şi 2011.

Modul diferit în care statele au rezolvat problemele generate de revoltele populare au fost influenţate şi de pătura intelectuală, dar şi de relaţiile diplomatice pe care statele le-au dezvoltat cu organizaţiile internaţionale şi cu statele democratice dar şi de implicarea unor instituţii şi a liderilor acestora în oprimarea manifestaţiilor şi în acte de corupţie. Astfel, a fost posibil ca preşedintele parlamentului tunisian să preia interimatul funcţiei de preşedinte, în timp ce în Egipt armata, cea care în tot conflictul a protejat demonstranţii, a dizolvat Parlamentul, iar instituţiile libiene să se confunde cu regimul dictatorial, fapt care tinde să se repete şi în Siria.

 

Rezoluţia Consiliului de Securitate privind situaţia din Africa şi Rezoluţia privind Libia

Pusă într-o situaţie delicată de folosirea forţei împotriva cetăţenilor libieni, după a serie de avertismente diplomatice, comunitatea internaţională a reacţionat printr-o rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU.

În adoptarea rezoluţiei, Consiliul a avut în vedere următoarele elemente de natură umanitară, politică, de protecţie a drepturilor omului şi a statului de drept[30]:

  • îngrijorarea profundă faţă de situaţia din Marea Jamahirie Arabă Libiană Populară Socialistă
  • condamnarea violenţei şi folosirea forţei împotriva populaţiei civile
  • denunţarea încălcării flagrante şi sistematice a drepturilor omului, inclusiv reprimarea demonstraţiilor paşnice şi incitarea la ostilităţi şi violenţă împotriva populatiei civile din partea autorităţilor centrale ale guvernului libian,
  • condamnarea de către Liga Statelor Arabe, Uniunea Africană şi secretarul general al Organizaţiei Conferinţei Islamice a gravelor încălcări ale drepturilor omului şi ale dreptului internaţional umanitar care sunt comise în Marea Jamahirie Arabă Libiană Populară Socialistă,
  •  scrisoarea trimisă preşedintelui Consiliului de Securitate de către reprezentantul permanent al Marii Jamahirii Arabe Libiene Populare Socialiste în data de 26 februarie 2011,
  • adoptarea Rezoluţiei Consiliului pentru Drepturile Omului A/HRC/S-15/2 din 25 februarie 2011, inclusiv decizia de a se trimite de urgenţă o comisie internaţională independentă de anchetă pentru a investiga toate raportările de încălcări ale dreptului internaţional al drepturilor omului în Marea Jamahirie Arabă Libiană Populară Socialistă, pentru a stabili faptele şi circumstanţele acestor violenţe şi ale crimelor comise şi, acolo unde este posibil, pentru a-i identifica pe cei răspunzători,
  • faptul că atacurile sistematice şi larg răspândite care au loc în Marea Jamahirie Arabă Libiană Populară Socialistă împotriva populaţiei civile pot constitui crime împotriva umanităţii.

Temeiul în baza căruia Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluţia 1970/2011 este art. 41[31]  şi întregul capitol VII din Carta Naţiunilor Unite[32]. Totodată, a fost avută în vedere şi imposibilitatea în care se află Curtea Penală Internaţională de a declanşa proceduri de urmărire penală şi de condamnare a unor persoane înainte de trecerea unui termen de 12 luni de la data sesizării transmisă de Consiliul de Securitate al ONU[33].

Solicitând autorităţilor libiene să pună capăt violenţei împotriva populaţiei şi să adopte măsuri necesare pentru democratizarea statului şi participarea cetăţenilor la viaţa publică, Consiliul de Securitate recomandă ca autorităţile competente să acţioneze cu retinere în relaţionarea cu protestatarii, să respecte drepturile omului şi normele dreptului internaţional umanitar, să permită accesul pe teritoriul statului a observatorilor internaţionali pentru drepturile omului. Statul libian era solicitat să asigure securitatea tuturor cetăţenilor străini şi să asigure intrarea în ţară a proviziilor umanitare şi medicale şi să ridice restricţiile aplicate tuturor formelor de mass-media.

Rezoluţia stabileşte sesizarea procurorului general al Curţii Penale Internaţionale şi măsurile pe care statele membre, Libia şi autorităţile trebuie să le implementeze pentru a se putea îndeplini actul de justiţie internaţională.

Sunt stabilite măsurile necesare pentru a impiedica furnizarea, vânzarea sau transferul direct ori indirect către Marea Jamahirie Arabă Libiană Populară Socialistă, din sau prin teritoriile lor ori de către cetăţenii lor sau folosind vase ori aeronave aflate sub pavilionul lor, de armament şi materiale aferente de orice tip, inclusiv arme şi muniţii, vehicule şi echipamente militare, echipamente paramilitare şi piese de schimb pentru acestea, precum şi asistenţa tehnică, instruire, asistenţă financiară care are legătură cu activităţile militare ori furnizarea, întreţinerea sau folosirea oricărui tip de armament şi materiale aferente, inclusiv furnizarea de personal mercenar înarmat indiferent dacă provine sau nu din teritoriile pe care le guvernează.[34] Totodată, statele sunt împuternicite să inspecteze, verifice, confişte sau să distrugă, după caz, toate echipamentele care sunt destinate Libiei sau privin din acest stat şi sunt supuse demeniului interzicerii explicite din această rezoluţie.

Nerespectarea Rezoluţiei 1970 de către regimul lui Muammar Gadafi, ignorarea ultimatumurilor diplomatice date de cei mai importanţi actori ai dreptului internaţional şi continuarea violenţelor împotriva civililor au generat o noua reacţiei a Consiliului de Securitate al ONU, care a aprobat Rezoluţia 1973 din 2011[35] în care se precizează:

  • instituirea imediată a încetării focului şi a violenţelor, precum şi a atacurilor îndreptate împotriva civililor
  • impunerea unei zone de interdicţie aeriană deasupra statului libian, pentru a se preveni acţiunile aeriene ale regimului preşedintelui Gaddafi împotriva civililor
  • impunerea interdicţiei de a se desfăşura zboruri deasupra spaţiului aerian al Marii Jamahirii Arabe Libiane Populare Socialiste
  • consolidarea embargoului asupra armelor şi a mercenarilor, inclusiv prin inspectarea navelor şi a aeronavelor care sunt suspecte
  • extinderea interdicţiei de călătorie şi a activelor financiare ale liderilor regimului dictatorial
  • autorizarea mijloacelor necesare pentru protecţia civililor şi a zonelor locuite de aceştia, cu excepţia intervenţiilor militare terestre

 

În loc de concluzii

În baza acestei rezoluţii, din 20 martie asupra Libiei a fost lansată o amplă operaţiune militară aeriană, soldată cu pierderi economice importante, cu slăbirea regimului preşedintelui Gaddafi, dar şi cu pierderi de vieţi omeneşti. Avioanele aliaţilor au efectuat, până în data de 30 aprilie un număr de 336 de zboruri operative şi 108 acţiuni de atac aerian. După mai bine de 40 de zile de la începutul operaţiunii militare încă nu se poate face o analiză ştiinţifică asupra costurilor, beneficiilor pentru societatea democratică şi o evaluare asupra consecinţelor asupra populaţiei civile libiene şi, in extenso, asupra populaţiei arabe în general. Precaritatea informaţiilor publice, altele decât cele prezentate în media, poziţionările ambigue ale şefilor de stat şi de guvern, lipsa unui orizont de timp rezonabil pentru finalarea desanturilor aeriene ridică tot atâtea semne de întrebare la nivel internaţional.

Dealtfel, nu este de neglijat la nivel internaţional, poziţia primului ministru rus, care, în timpul unei conferinţe de presă susţinută în Copenhaga a ironizat acţiunile militare împotriva Libiei, considerându-le o operaţiune de vânătoare împotriva colonelului Gaddafi. Totodată, acesta a ridicat o problemă pe care societatea internaţională nu va putea să o ocolească: în multe ţări există regimuri politice ciudate, nedemocratice. Ar trebui ca toate acestea să fie bombardate[36]?

Societatea internaţională va trebui să răspundă întrebărilor din ce în ce mai insistente referitoare la situaţia din Orientul Mijlociu. A existat o miză economică a atacurilor aeriene, în contextul în care Libia este primul producător de petrol şi al cincilea de gaze naturale din regiune? Acţiunea militară aeriană susţine civilii, sau se implică într-un război civil care îi are ca şi combatanţi pe fidelii regimului Gaddafi şi cei care, până nu demult, îi erau ministri? Se poate impune respectarea drepturilor omului prin forţă, sau prin educaţie şi nivel de trai crescut? Înlăturarea regimurilor autocratice va aduce democraţie sau instaurarea altor dictaturi? În ce măsură folosirea forţei va determina creşterea fundamentalismului arab, creşterea puterii şi influenţei Fraţilor Musulmani, implicit multiplicarea fenomenelor de terorism internaţional?

La data realizării acestei lucrări, în Damasc protestau peste 10.000 de cetăţeni, după ce, anterior forţele de ordine au tras în manifestanţii care scandau că sunt paşnici. Chiar dacă poziţia geo-strategică a Siriei este exprem de importantă pentru lumea arabă şi cea occidentală, Consiliul de Securitate tace, iar reacţia statelor democratice este, în cel mai bun caz, atipică.

Va genera situaţia din ţările arabe o înlăturare a regimurilor autocratice, o respectare a drepturilor fundamentale ale omului sau va fi un război pentru acapararea resurselor economice? În funcţie de răspunsul la această întrebare, acest secol poate fi unul al cetăţenilor sau unul al conflictului extins.

 

 

Bibliografie

 

ARCHER C., International Organization, ed. Routledge, Londra, 1993

AUEL K., A. Benz, The europenisation of parliamentary democracy, The Library of legislative studies, Ed. Routledge;2006

BAEHR P.R., L. Gordenker, The United Nations at the end of the 1990s, ed. a III-a, St. Martin’ s New York, 1990;

MIGA-BEŞTELIU R., Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Bucureşti, Ed. All Beck, 2000

MIGA- BEŞTELIU R., Drept internaţional public, Ed. All Beck, 2005, volumul I;

BRUHL T. şi R. Volker, From International to Global Governance: Actors, Collective Decision-Making and United Nations in the World of the Twenty-First Century in Global Governance, U.N. System, Tokyo, U.N. University Press, 2006;

BOLINITINEANU Al., Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000

CASSESE A., International Law in a Divided World, Clarendon Press, Oxford, 1996

DUCULESCU V., C.Călinoiu, G. Duculescu, Drept constituţional comparat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999

GOLDSTEIN J., J. Pevehouse, Relaţii internaţionale, ed. Polirom, 2008

KISSINGER Henry, Diplomaţia, Ed. All, Bucureşti, 2007

MURARU I., Tănăsescu S., Drept constituţional şi instituţii politice, vol 2, ediţia XI, Editura All Beck, 2004;

POPESCU D., Năstase A., Coman F., Drept internaţional public,  Casa de Presă şi Editură Şansa, Bucureşti, 1997

 

* Lector univ. dr., Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, Universitatea din Bucureşti, director general juridic al Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului

[1] http://globalvoicesonline.org/specialcoverage/tunisia-uprising-201011/

[2] http://confinder.richmond.edu/admin/docs/Tunisiaconstitution.pdf

[3] http://english.aljazeera.net/news/africa/2011/01/201111513513854222.html

[4] http://www.huffingtonpost.com/2011/01/30/egypt-revolution-2011_n_816026.html

[5] http://www.huffingtonpost.com/2011/02/01/mubarak-tells-egypt-he-wi_n_817132.html

[6] În data de 30 ianuarie, secretarul de stat Hillary Clinton a susţinut, în numele Administraţiei SUA. că este necesară tranziţia spre un regim democratic în Egipt. Totodată, se susţinea că nu este posibilă realizarea unei aparente democratizări, pentru şase luni sau un an, urmată apoi de o dictatură militară sau o falsă democraţie, după modelul iranian. Trebuie avut în vedere şi faptul că aceste poziţionări diplomatice survin pe fondul nemulţumirii opiniei publice generate de apropierea SUA faţă de regimul lui Hosni Mubarak.- http://www.huffingtonpost.com/2011/01/30/hillary-clinton-egypt-mus_n_815952.html

[7] http://www.egyptianrevolution.com/2011/02/egypts-last-pharaoh-the-rise-and-fall-of-hosni-mubarak/

[8] http://globalvoicesonline.org/specialcoverage/egypt-protests-2011/

[9] J.S.Goldstein, J.C.Pevehouse, Relaţii internaţionale, ed. Polirom, 2008, p. 341; Cu toate acestea ONU se apropie cel mai mult de un guvern mondial, în situațiile în care, cu acordul guvernelor statelor suverane aceasta îşi poate impune voinţa pe teritoriile statelor respective.

[10] Rodica Miga- Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Ed. All Beck, 2000,p.159

[11] Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional contemporan, Ed. All Beck, 2000, p.105

[12] Al. Bolintineanu, M. Malita, Carta ONU. Document al erei noastre, Bucureşti, 1970, p. 12

[13]P.R.Baehr, L. Gordenker, The United Nations at the end of the 1990s, ed. A III-a, St. Martin’ s New York, 1990, p. 203

[14] Goldstein, J.C. Pevehouse, op. cit., p.129.

[15] http://www.africa-union.org/root/au/index/index.htm

[16] http://www.africa-union.org/root/au/organs/assembly_en.htm

[17] http://www.pan-africanparliament.org/AboutPAP_History.aspx

[18] În aprilie 2000 a avut loc prima întâlnire cu Uniunea Europeana; în Declaraţia de la Cairo au fost stabilite o serie de obiective precum integrarea Africii în economia mondială, cooperarea economică şi integrarea regională, respectarea drepturilor omului, a principiilor şi instituţiilor democratice.

[19] http://www.pan-africanparliament.org/AboutPAP_StructureofthePAP_ViewtheOrganogram.aspx

[20] L.Fioramonti, ‘The European Union Promoting Democracy in South Africa: Strengths and Weaknesses’, pe <www.edpsg.org/Documents/DP30.doc>, accesat în 14 iulie 2010

[21] http://www.pan-africanparliament.org/News.aspx

[22] http://www.panafricanparliament.org/AboutPAP_StructureofthePAP_Permanent%20Committees.aspx

[23] Kotsopoulos, J. and Sidiropoulos, E., Continental Shift Redefining EU-Africa Relations, Brussels: European Policy Centre, 2007

[24]A. Konaré ,” Lisbon Summit - Test”’, în

 <http://www.sarpn.org.za/newsflash.php?news_id=9020>, accesat 28 august 2010

[25] Union Interparlamentaire, Les Parlements dans le monde, Recuiel de donnees comparatives, Presses Universitaires de France, Paris, 1977, p. 68.

[26] V. Duculescu, C.Călinoiu, G. Duculescu, Drept constituţional comparat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.337

[27] http://daccess-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N08/470/85/PDF/N0847085.pdf?OpenElement

[28] http://www.onuinfo.ro/odm/

[29] http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/declaratia_drepturilor_omului/

[30] http://www.legestart.ro/Rezolutia-1970-2011-Nr-1-970-2011-adoptata-Consiliul-Securitate-cea-de-a-6-491-a-sedinta-26-februarie-2011-%28Mzc0NDU3%29.htm

[31] Consiliul de Securitate poate hotarî ce măsuri, care nu implică folosirea forţei armate, trebuie luate spre a se da urmare hotărârilor sale şi poate cere membrilor Naţiunilor Unite să aplice aceste măsuri. Ele pot să cuprindă întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace de comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice.

[32] http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/

[33] Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211/28 mar. 2002

[34] Rezoluţia 1970 din 2011 a Consiliului de Securitate al ONU privind situaţia din Africa a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 27 aprilie 2011

[35] http://inliniedreapta.net/insemnare/rezolutia-1973-al-consiliului-de-securitate-a-natiunilor-unite-privind-libia/?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+InLinieDreapta+%28%C3%8En+Linie+Dreapt%C4%83%29

[36] http://www.cotidianul.ro/143758-Putin-despre-Libia-Ar-trebui-bombardate-toate-regimurile-ciudate-din-lume