Abstract

Studiul prezentat aduce în atenție o temă extrem de dezbătută la nivel național: existența, întinderea, aplicarea și condițiile mecanismului de cooperare și verificare. Dincolo de dezbaterea politică, nu mereu obiectivă, vom prezenta condițiile apariției mecanismului, indicatorii de referință, progresele României și rapoartele Comisiei, dar și recentele evoluții care au condus la accentuarea unor noi recomandări și la sesizarea Curții de Justiție a Uniunii. Vom analiza și poziția deciziei în rândul actelor legislative europene

cuvinte cheie: Mecanismul de cooperare și verificare, drept european, supremația dreptului uniunii, decizie, hotărâri preliminare, ordine juridică

Introducere

Aderarea României și a Bulgariei la Uniunea Europeană și la Tratatul EURATOM s-a concretizat prin Tratatul de Aderare, chiar dacă pe parcursul negocierilor au existat elemente care au pus în discuție dezvoltarea democratică și respectarea statului de drept în cele două țări. Voința de extindere, de lărgire a familiei europene, a fost mai importantă decât asigurarea că toate criteriile de la Copenhaga sunt pe deplin realizate. Însă, participarea unui stat nepregătit în piața internă, precum și intrarea sa în spațiul de libertate și justiție european, puteau periclita întreaga ordine juridică și economică a Uniunii. Pentru a monitoriza și sprijini cele două state în vederea atingerii parametrilor optimi, a fost instituit un mecanism aparte, nefolosit până în acel moment, prin decizii individuale pentru statele candidate.

Actul privind condițiile de aderare[1]

În vederea pregătirii efective a aderării României și Bulgariei, a fost încheiat acest act care, conform înțelegerii dintre state, are putere obligatorie de aplicare, în toate elementele sale pentru toate statele. Motivarea efectivă a încheierii actului a fost dată de dubiile rezonabile exprimate de unele state privind capacitatea de îndeplinire a angajamentelor asumate pe parcursul negocierilor de aderare, în special în privința asigurării spațiului de funcționare a pieței interne și de asigurare a unui cadru juridic de independență pentru puterea judecătorească.

În cazul în care statele nou aderate nu își îndeplineau obligațiile asumate pentru politicile sectoriale, Comisia era mandatată să adopte măsurile necesare, proporționale cu gradul de perturbare a activităților Uniunii, inclusiv măsuri de salvgardare, într-un termen de 3 ani de la data aderării. Chiar dacă acest termen pare a fi un termen de decădere, alin. final al art. 37 stabilește că aceste măsuri pot fi dispuse și aplicate și dincolo de acest termen, atât timp cât angajamentele asumate nu au fost îndeplinite. Actul dispune că măsurile pot fi adaptate de Comisie în funcție de progresul și evoluția înregistrate, dar nu pot fi menținute mai mult decât este necesar și vor fi revocate la momentul în care acestea sunt îndeplinite. Revocarea măsurilor trebuie să fie notificată Consiliului înainte de a fi decisă. Interpretând dispozițiile, considerăm că rezultă că revocarea trebuie să îmbrace o formă oficială, de act legislativ derivat al dreptului Uniunii Europene.

Dispoziții similare sunt stipulate în art. 38, în privința existenței unor deficiențe semnificative sau riscul de apariție a lor în conduita de stat membru în aplicarea reglementărilor juridice specifice dreptului Uniunii. Sunt, astfel, enumerate: transpunerea, stadiul aplicării sau asigurarea respectării deciziilor- cadru sau a oricăror altor angajamente, instrumente de cooperare și decizii privind recunoașterea reciproca în domeniul dreptului penal, a directivelor și regulamentelor privind recunoașterea reciprocă în domeniul dreptului civil.

Decizia 2006/928/CE[2] care introduce Mecanismul de Cooperare și Verificare pentru România

Constatând, în raportul din septembrie 2006, că România nu și-a îndeplinit toate angajamentele asumate în procesul de aderare, Comisia Europeană a notificat statele membre, dar și România și Bulgaria, că sunt necesare măsuri de monitorizare suplimentare după aderare. Pornind de la principiul statului de drept, principiu fundamental al ordinii juridice a Uniunii Europene și de la convingerea că acest principiu își găsește aplicabilitatea în organizarea și practica sistemelor judiciare din toate statele membre, Comisia reiterează valorile comune în materie de justiție. Constatând că responsabilizarea, independența, eficiența și mecanismele de control ale sistemului judiciar nu sunt încă asigurate și că oricând Comisia poate dispune măsuri de salvgardare, atât pentru protejarea pieței interne, cât și pentru protejarea intereselor și credibilității justiției, până la suspendarea obligației de a recunoaște și executa  hotărârile emise de instanțele de judecată din România, dar și mandatele europene de arestare (considerentul 7), se susține nevoia instituirii unui mecanism special, de cooperare și verificare a progreselor realizate în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției. Acest mecanism urmează a fi instituit, fără a se limita posibilitatea de se demara proceduri de salvgardare sau de sancționare a statului.

Instituirea mecanismului, realizată cu avizul României/respectiv Bulgariei, a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2007, ca urmare a aderării efective la Uniunea Europeană. Decizia stabilește că aceasta va fi în vigoare până la momentul abrogării, după ce vor fi fost atinse obiectivele de referință prevăzute în anexa la Decizie, sau obiectivele modificate de Comisie, ca urmare a evaluării măsurilor necesare pentru o mai bună dezvoltare a sistemului juridic.

Conform deciziei, anual România are obligația de a prezenta un raport de progres, până la data de 31 martie, iar Comisia poate oferi suport tehnic sau schimb de experiență pentru îndeplinirea obiectivelor de referință. De asemenea, pot fi organizate evaluări realizate de experți ai Comisiei, cu suportul autorităților naționale. Comisia are obligația de a prezenta un raport la fiecare 6 luni Parlamentului și Consiliului, pe baza raportului național de progres, dar și pe baza propriilor constatări.

În anexa la Decizie sunt prevăzute obiectivele de referință pe care România urma a le îndeplini:

1. Garantarea unui proces judiciar mai transparent și mai eficient totodată, în special prin consolidarea capacităților și a responsabilizării Consiliului Superior al Magistraturii. Raportarea și evaluarea impactului noilor coduri de procedură civilă și administrativă.

2. Înființarea, conform celor prevăzute, a unei agenții pentru integritate cu responsabilități în domeniul verificării patrimoniului, al incompatibilităților și al conflictelor de interese potențiale, precum și cu capacitatea de a adopta decizii obligatorii care să poată duce la aplicarea unor sancțiuni disuasive.

3.Continuarea, în baza progreselor realizate deja, a unor cercetări profesioniste și imparțiale cu privire la acuzațiile de corupție la nivel înalt.

4.Adoptarea unor măsuri suplimentare de prevenire și combatere a corupției, în special în cadrul administrației locale”.

Decizia este în vigoare, chiar dacă există o polemică referitoare la aplicarea sa și la o aparentă lipsă de egalitate a tuturor statelor membre prin menținerea acestui mecanism.

Decizia, instrument legislativ specific Uniunii Europene

Ordinea juridică a Uniunii Europene cuprinde și actele derivate, de aplicare a tratatelor, iar articolul 288 parag. 4 TFUE stipulează că „Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceștia”. Printre caracteristicile deciziei, privită ca act administrativ individual al Uniunii, se află și caracterul său obligatoriu, conform art. 288 TFUE, în toate elementele sale (Ispas 84). Decizia care specifică cui îi este adresată este obligatorie doar pentru destinatarul respectiv, așa cum este cazul instituirii mecanismului de cooperare și verificare.

Nefiind necesară intervenția autorităților competente naționale pentru transpunerea acesteia în ordinea juridică internă, statul destinatar trebuie doar să întreprindă măsurile necesare pentru a duce la îndeplinire dispozițiile deciziei. O situație aparte apare în acest caz, întrucât obiectivele de referință, enumerate limitativ în anexa deciziei, necesită adoptarea unor măsuri legislative specifice dreptului național. Nefiind într-o situație în care competențele de legiferare aparțin în exclusivitate Uniunii, prin raportare la principiul subsidiarității, trebuie ca legiuitorul național să abordeze reglementarea astfel încât să nu existe o nerespectare a legislației unionale, pe de o parte, dar nici o încălcare a suveranității statului, pe de altă parte.

Deși deciziile sunt, prin natura lor, direct aplicabile, conform jurisprudenței Curții de Justiție Europene, deciziile având efect direct asupra raporturilor juridice dintre statele membre și particulari, aceștia din urmă dobândind drepturi de care se pot prevala în fața instanțelor naționale (Ispas), în situația particulară a instituirii mecanismului, statul trebuie să reglementeze relațiile sociale și normele juridice într-un domeniu vast, cu multe implicații în societate. Asigurarea independenței justiției, întărirea rolului Consiliului Superior al Magistraturii, uniformizarea procedurilor anticorupție și controlul averilor presupun nu doar o legislație adecvată, ci și personal care să înțeleagă aplicarea echitabilă și nepartizană a normei.

Supremația dreptului Uniunii Europene reprezintă una dintre caracteristicile fundamentale specifice ordinii juridice a Uniunii Europene, care o deosebește de orice altă entitate la nivelul comunității internaționale. Principiul supremației dreptului Uniunii Europene presupune că în caz de conflict între dreptul național și dreptul UE, dreptul Uniunii Europene se impune în raport cu normele contrare din legislația națională.(Ispas 88). Supremația dreptului Uniunii se aplică oricând apare un conflict de legi în fața unei instanțe judecătorești sau a oricărui organism cu atribuții în adoptarea unor decizii juridice. În acest fel, principiul supremației dreptului unional consolidează în mod semnificativ puterea judiciară, oricare instanță judecătorească având atribuții de revizuire a dreptului, dacă legislația națională respectivă încalcă normele Uniunii. Bazele acestui principiu au fost stabilite în cauza Van Gend en Loos în 1963, în care Curtea Europeană de Justiție prezintă Comunitatea ca o nouă ordine juridică de drept internațional, în favoarea căreia statele și-au limitat drepturile suverane. (ispas 89) În completare, operaționalizarea conceptului de „efect direct” a fost realizată în aceeași cauză, Curtea Europeană de Justiție statuând că, în baza efectului direct în dreptul intern, resortisanții statelor membre ar putea să invoce drepturi pe care instanța națională trebuie să le protejeze (ispas 92), timp în care hotărârea Curții în cauza Grad corespunde, în privința efectului direct al deciziilor, concluziilor Avocatului General Roemer [Concluziile Avocatului General Roemer în cauza Grad, apud Ispas 102) care conchide că „deciziile instituțiilor comunitare adresate statelor membre pot conține dispoziții care au efecte directe asupra raporturilor juridice dintre statele membre și particulari și care creează drepturi particularilor, pe care instanțele statelor membre trebuie să le protejeze”. Așadar, dispozițiile unei decizii pot produce efecte directe în relațiile dintre statele membre destinatare ale deciziei și justițiabilii acestora, dacă prin conținutul acestora se creează drepturi pentru particulari, de care aceștia se pot prevala în justiție.

Măsuri adoptate de România în vederea implementării MCV. Rapoartele anuale ale Comisiei. Evoluții

Imediat după integrarea în Uniunea Europeană, România a demarat un amplu proces de modernizare a justiției și de eficientizare a instituțiilor cu competențe în verificarea integrității persoanelor care dețin poziții publice, dar și a structurilor specializate ale Parchetului General, însărcinate cu combaterea corupției și a crimei organizate.

Prin acte legislative succesive, Guvernul a luat măsuri pentru monitorizarea, implementarea și coordonarea politicilor necesare îndeplinirii condițiilor mecanismului de cooperare și verificare, dar și adoptarea unor strategii naționale anticorupție, atât la nivel general cât și sectorial. În prezent, prin Hotărârea Guvernului 216/2012[3], se instituie Comisia de monitorizare a progreselor înregistrate de România în domeniul reformei sistemului judiciar și luptei împotriva corupției alcătuită din ministrul justiției, care prezidează lucrările, reprezentantul ministerului de interne, ministerului finanțelor publice, ministerului afacerilor externe (toți cel puțin la nivel de secretar de stat), Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul general, Direcția Națională anticorupție, Agenția Națională de Integritate. Anexa Hotărârii de guvern preia obiectivele de referință stabilite prin decizia Comisiei, astfel încât și într-un act normativ intern acestea sunt stipulate. Considerăm că decizia de a prelua într-un act normativ național dispozițiile unei decizii care are ca destinatar tocmai statul român este eronată și face norma juridică mai puțin suplă. În plus, norma națională nu a fost actualizată cu recomandările din anul 2017, respectiv 2018, prezentate în continuare.

Indiferent cine a asigurat majoritatea politică parlamentară sau guvernamentală, în perioada 2007- 2017 a existat un consens în a se depune eforturi pentru ca Mecanismul să fie ridicat, ca urmare a îndeplinirii indicatorilor stabiliți.

În 2017, Comisia a realizat o analiză detaliată a progreselor realizate de România, arătând că există elemente care să ducă la convingerea că reformele din justiție și mecanismele instituite par a fi ireversibile. Comisia a evidențiat în special rolul Consiliului Superior al Magistraturii, dar și lupta împotriva corupției și activitatea Direcției Naționale Anticorupție[4], toate elementele fiind detaliate în raportul tehnic, care însoțește raportul Comisiei[5]. În consecință, Comisia consideră că, prin implementarea unui număr de 12 recomandări, România va fi pregătită pentru abrogarea deciziei MCV.

Cele 12 măsuri vizează: numirea procurorilor de rang înalt prin proceduri clare și transparente, stabilirea unui cod de conduită pentru parlamentari în care expres să fie menționate dispoziții referitoare la respectul dintre puterile în stat și la independența justiției, încheierea reformei la legislația penală, consultări cu actorii relevanți și transparență în reglementarea legislației penale și de integritate, executarea hotărârilor judecătorești și a jurisprudenței generate de instanțe, monitorizarea asigurării cu personal calificat îndestulător în sistemul judiciar,  realizarea unui program de transparentizare a sistemului judiciar realizată de CSM, asigurarea intrării în funcțiune a sistemului PREVENT. se recomandă ca Parlamentul să respecte hotărârile judecătorești privind incompatibilitatea unor membri ai săi, iar imunitatea să fie clar reglementată, pentru a se evita interpretarea că aceasta este de fapt folosită ca și cauză de nepedepsire. Se recomandă limitarea imunității pentru miniștri, aplicarea în continuare a Strategiei Naționale Anticorupție și operaționalizarea Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate.

Ulterior, în noiembrie 2017 se reanalizează progresele și se constată că România a involuat în acest domeniu, mai ales prin încercarea de a modifica legislativ unele infracțiuni conexe infracțiunilor de corupție, dar și prin încercarea de a modifica în Parlament legislația penală. Comisia a concluzionat că “Deși punerea în aplicare a unora dintre recomandări progresa bine, în cursul anului 2017 avântul reformelor s-a pierdut în ansamblu, ceea ce a încetinit punerea în aplicare a recomandărilor rămase și, de asemenea, a generat riscul redeschiderii unor aspecte care fuseseră considerate ca fiind îndeplinite în raportul din ianuarie 2017. Provocările la adresa independenței sistemului judiciar și punerea acesteia sub semnul întrebării au reprezentat, de asemenea, un motiv persistent de îngrijorare.”[6]

În noiembrie 2018, Comisia consideră că involuția a continuat, în special în privința obiectivelor de referință 1 și 3 și propune un nou set de 8 recomandări pentru ca România să poată fi scoasă de sub incidența mecanismului. Modificările legislative realizate de Parlament, chiar cu avizul negativ al Comisiei de la Veneția, înființarea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție, dar și încercarea de a modifica legislația penală au fost considerate nepotrivite de Comisie. Au fost formulate următoarele recomandări: suspendarea imediată a punerii în aplicare a legilor justiției și a ordonanțelor de urgențe subsecvente; Revizuirea legilor justiției, ținând seama pe deplin de recomandările formulate în cadrul MCV, precum și de recomandările Comisiei de la Veneția și ale GRECO; Suspendarea imediată a tuturor procedurilor în curs de numire și revocare a procurorilor de rang înalt; Relansarea unui proces de numire a unui procuror-șef al DNA cu experiență dovedită în urmărirea penală a infracțiunilor de corupție și cu un mandat clar pentru DNA de a continua efectuarea de anchete profesioniste, independente și imparțiale în materie de corupție; Numirea imediată, de către Consiliul Superior al Magistraturii, a echipei interimare de conducere a Inspecției Judiciare și numirea, în termen de trei luni, prin concurs, a unei noi conduceri a Inspecției Judiciare.; Respectarea avizelor negative ale Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la numirea în posturi de conducere a procurorilor sau la revocarea procurorilor care ocupă posturi de conducere, până la instituirea unui nou cadru legislativ în conformitate cu recomandarea 1 formulată în ianuarie 2017; Înghețarea intrării în vigoare a modificărilor aduse Codului penal și Codului de procedură penală; Redeschiderea procesului de revizuire a Codului penal și a Codului de procedură penală, ținând seama pe deplin de necesitatea de a se asigura compatibilitatea cu dreptul UE și cu instrumentele internaționale de luptă împotriva corupției, precum și de recomandările formulate în cadrul MCV și de avizul Comisiei de la Veneția[7].

Dacă în anterioarele rapoarte, formularea recomandărilor era una generală, stabilind domeniul în care e nevoie de intervenții legislative sau administrative, cele opt recomandări din noiembrie 2018 surprind prin precizia intervențiilor și prin formulare imperativă. În acest context, la nivel intern au apărut polemici instituționale să științifice referitoare la natura juridică a acestor recomandări și la modul în care judecătorul național se va raporta la aplicarea lor în spețe deduse judecății.

Într-o accepțiune, acestea ar trebui să fie ignorate, întrucât ele sunt emise cu încălcarea suveranității naționale și că Uniunea, în ansamblu, și Comisia în particular, nu au abilitatea de a interveni direct în cadrul juridic național, fiind și o încălcare a principiului atribuirii de competență. Într-o altă accepțiune, fiind măsuri conexe unei decizii a Comisiei, acestea trebuie aplicate în dreptul național în mod direct, fără alte măsuri ale autorităților legislative naționale. Însă, chiar și într-o asemenea situație, unele recomandări sunt practic imposibil de pus în aplicare într-un stat de drept. Formulări de genul “înghețarea intrării în vigoare a modificărilor aduse Codului penal” nu pot fi primite, normele de tehnică legislativă fiind încălcate, la fel ca și dispozițiile constituționale privind certitudinea aplicării legii. Invocarea, în procesele penale, a recomandărilor Comisiei a dus la dubii exprimate de completurile de judecată și, pe cale de consecință, la formularea de întrebări preliminare adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Conflicte de natură constituțională

Într-o decizie care avea ca obiect modificările aduse la legea 304/2004[8], Curtea constată în considerente că, “prin Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 354 din 14 decembrie 2006, s-a reţinut că au fost identificate de Comisie „chestiuni rămase nerezolvate, în special în ceea ce priveşte responsabilizarea şi eficienţa sistemului judiciar” din România, în Raportul Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare, din 20 iulie 2011, se reţine la acest capitol că „România nu s-a angajat încă într-un proces de reformă aprofundată a sistemului disciplinar”. Or, calitatea de membru al Uniunii Europene impune statului român obligaţia de a aplica acest mecanism şi a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru, în conformitate cu dispoziţiile art. 148 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora „Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actele aderării şi din prevederile alineatului (2)”. Potrivit expunerii de motive, legea criticată dă expresie acestei obligaţii, prin reglementarea abaterilor pentru care judecătorii şi procurorii răspund disciplinar şi includerea în această categorie a faptelor prin care se încalcă îndatoririle specifice funcţiei ori se aduce atingere prestigiului funcţiei deţinute. De asemenea, actul normativ dă curs recomandărilor de consolidare a capacităţii şi a organizării Inspecţiei judiciare, precum şi de continuare a procesului de reformă a acesteia”. Ulterior, în alte decizii, Curtea reia aserțiunile prezentate anterior, pe care le considerăm a fi judicioase și bine fundamentate. Încercările de modificare a legislației penale în cursul anului 2018 au determinat noi sesizări ale Curții Constituționale, fie înainte de promulgare, fie în cadrul unor procese aflate pe rolul instanțelor de judecată.

O situație aparte o reprezintă Decizia nr. 104/2018, în care în considerentele reținute de Curtea Constituțională se face referire la Decizia 2006/928/CE și la aplicarea dreptului Uniunii în dreptul intern[9]. Într-o surprinzătoare înșiruire de idei, Curtea dezvoltă noi înțelesuri ale statului de stat membru al Uniunii și ne-interferarea în competențele exclusive ale Uniunii. În fapt, prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, competențele exclusive ale statelor au fost înlocuite de competențe de sprijinire, coordonare și completare (Ispas 108) astfel încât aserțiunile de la pct. 90 sunt lipsite de substanță juridică. Mai mult, a pune sub semnul întrebării aplicarea deciziei, motivată de faptul că până la acel moment Curtea de Justiție nu s-a pronunțat în sensul deslușirii înțelesului, contravine principiilor generale de aplicare a normelor de drept european. Norma europeană se aplică și, doar atunci când există neclarități sau dificultăți de înțelegere, se introduc acțiuni preliminare în fața Curții. În privința demarcării noțiunii de Constituție, ca expresie a voinței poporului și celelalte legi, în materia aplicării cu prioritate a reglementărilor uniunii, ne manifestăm rezerva, arătând că ține de esența integrării renunțarea parțială la suveranitate și la reglementările juridice, de orice natură, din statele membre.

Motivarea Curții pare, mai curând, o argumentație în favoarea celor care au decis să ignore angajamentele europene ale României, decât o analiză constituțională profundă, echilibrată, nepartizană. Deciziile Curții Constituționale nu pot excede, într-un stat de drept, literei și spiritului Constituției însăși.

Sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene

Modificările legislației penale și cele 8 recomandări formulate în Raportul Comisiei din noiembrie 2018 au generat o serie de interpretări divergente în privința modului în care urmează a fi aplicate de judecătorul național recomandările. În mai multe litigii, aflate pe rolul unor diferite instanțe de judecată, din oficiu sau la cererea părților litigante, s-au considerat necesare lămuriri privind aplicarea și înțelesul recomandărilor pentru România, motiv pentru care au fost introduse acțiuni în fața Curții de Justiție. Chiar dacă încă nu au pronunțate încă hotărâri, Președintele CJUE a dispus aplicarea procedurii prioritare pentru aceste acțiuni. Cele mai importante întrebări sunt: dacă mecanismul de cooperare și verificare trebuie considerat un act adoptat de o instituție a Uniunii, în sensul art. 267 TFUE, care poate fi interpretat de CJUE[10], cerințele acestui mecanism au caracter obligatoriu?[11], principiul supremației dreptului european se opune unei reglementări politico-jurisdicționale, precum Curtea Constituțională, să înfrângă prin decizii nesupuse vreunei căi de atac acest principiu?[12], aplicarea prioritară a dreptului uniunii trebuie interpretată în sensul de a permite instanței naționale să înlăture aplicarea unei decizii a instanței de contencios constituțional, pronunțată într-un conflict constituțional, obligatorie în dreptul național[13]

Concluzii

Statutul de stat membru al Uniunii Europene presupune asumarea nu doar a beneficiilor pieței interne, ci și a obligației de a respecta principiile fundamentale de funcționare stabilite în legislația europeană. Impunerea Mecanismului de Cooperare și Verificare s-a dovedit a fi utilă, temerile celorlalte state membre privind funcționarea statului de drept și a independenței justiției fiind îndreptățite. Expertiza Comisiei a fost utilă guvernelor, indiferent de orientarea politică, atât timp cât interesele personale sau de grup nu au fost puse în fața intereselor naționale. Profitând de existența unei majorități parlamentare solide și de un guvern cu slabă conștiință democratică, un grup de politicieni a încercat să schimbe din temelii ordinea juridică internă, dincolo de statutul de stat membru al Uniunii. Reacția Comisiei, fără precedent și uneori cu tendințe imperative, a generat o reacție în lanț a zonelor politice naționaliste, care au clamat încetarea de drept a Mecanismului.

Concluzia noastră este că acest instrument este în vigoare, direct și deplin aplicabil în instanțe, iar abrogarea nu se poate face decât în mod expres, cu notificarea prealabilă a Consiliului și a Parlamentului European.

Nimeni nu a împiedicat autoritățile naționale să introducă o acțiune în constatare în fața Curții de Justiție a Uniunii, la fel cum Curtea Constituțională nu a fost împiedicată în a se adresa aceleiași Curți de Justiție, înainte de a interpreta într-o manieră discutabilă aplicarea directă și efectul direct al reglementărilor uniunii.

Demersul instanțelor de judecată este firesc, în limita normelor de cooperare judiciară, iar hotărârile Curții vor crea, probabil, o interpretare care va sta la baza unei noi abordări a aplicării normelor europene în dreptul intern.

[1] Actul din 25-aprilie-2005 privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană, publicat în Jurnalul Oficial 157L din 2005.06.21

[2] Decizia 2006/928/CE/13-dec-2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupției, Ediția Speciala a Jurnalului Oficial din 2007.01.01

[3] Hotărârea 216/2012 privind accelerarea implementării obiectivelor de referință prevăzute în cadrul Mecanismului de cooperare și verificare, publicată în Monitorul Oficial nr.209 din 2012.03.29

[4] https://ec.europa.eu/info/files/progress-report-romania-2017-com-2017-44_ro

[5] https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/swd-2017-25_en.pdf

[6] https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/comm-2017-751_ro.pdf , p. 13

[7] https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/progress-report-romania-2018-com-2018-com-2018-851_ro.pdf , p.19

[8] Decizia 2/2012 [R] asupra obiecției de neconstituționalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial nr. 131 din 23.02.2012

[9] Decizia 104/2018 [A] referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei publicată în Monitorul Oficial nr.  446 din 29.05.2018, pct. 81-91

[10] Dosar 2122/104/2018, Tribunalul Olt, strămutat la Tribunalul Mehedinți

[11] Cauza C-127/19, Cauza C-195/19

[12] Cauza C-195/19

[13] Cauza C-357/2019

Conf.univ. dr. Gabriel- Liviu ISPAS

Universitatea Titu Maiorescu