The role of preliminary ruling to secure uniformity of the EU legal order throughout the Member States

Rezumat

Organizarea justiției în Uniunea Europeană diferă în mod intrinsec de orice altă formă de organizare a justițiilor supranaționale atât prin unicitatea Curții de Justiție a Uniunii, cât și prin exclusivitatea competenței atribuite. Atât dispozițiile tratatelor, cât și jurisprudența Curții, determină o colaborare de tip dual între instanțele naționale și instanța unională în materia soluționării litigiilor care apar ca urmare a aplicării dreptului Uniunii Europene.

Spre deosebire de acțiunile directe introduse în fața Curții, acțiunile (întrebările) preliminare au un rol sui generis în procesul jurisdicțional european. Introduse de instanțele naționale pentru a lămuri aspecte care țin de buna administrare a unui proces aflat pe rol, întrebările preliminare determină hătărâri preliminare, cu un rol important în uniformizarea dreptului. Pe parcursul studiului vor fi prezentate și unele din cele mai recente trimiteri ale instanțelor românești.

Cuvinte cheie: justiție europeană, întrebări preliminare, hotărâri prealabile, uniformizarea dreptului, instanțe de judecată

Abstract

The European Union justice system differs intrinsically from any other international jurisdiction, due to the unique structure of the Court of Justice of the European Union and to the exclusivity of jurisdiction conferred. Both the Treaties and the jurisprudence of the Court determine a dual cooperation between national courts and the CJEU with regard to matters arising from the application of EU law.

Unlike direct actions brought before the Court, the preliminary action is a sui generis procedure in the EU judicial process. Introduced by national courts to clarify issues related to the proper administration of a trial on the role, preliminary questions determine preliminary rulings, with an important role to secure uniformity of the EU legal order. The paper presents throughout the analysis some of the most recent preliminary references of the Romanian courts.

Keywords: European Union justice, preliminary references, preliminary rulings, law uniformization, courts of law

Elemente preliminarii

Organizarea justiției în Uniunea Europeană, unică la nivel internațional prin cedarea efectivă de competențe de la state către Uniune și prin modalitatea de coexistență și cooperare cu justițiile naționale, presupune că în fața instanțelor stabilite prin tratat se pot introduce o serie de acțiuni de către state, instituții ale Uniunii, dar și de către particulari.

Una dintre aceste acțiuni, considerată a fi “bijuteria coroanei”[1], este acțiunea preliminară ce survine existenței unei întrebări preliminare, formulate în fața unei instanțe naționale. Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene prevede : “Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

1. Interpretarea tratatelor;
2. Validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile,organele, oficiile sau agențiile Uniunii”[2]

Privită inițial ca o acțiune marginală, atipică pentru sistemul juridic național și european, acțiunea preliminară s-a dezvoltat în timp, devenind o modalitate eficientă de uniformizare a dreptului la nivel european și de conformizare a acestuia cu normele europene. În același timp, este importantă și modalitatea prin care instanțele naționale, la solicitarea uneia din părți sau din oficiu, cere Curții de Justiție să se pronunțe privind actele legislative sau administrative emise de structurile europene.

În speța care a marcat evoluția Curții de Justiție, cunoscută în literatura de specialitate cauza Van Gend en Loos[3], instanța europeană reține că nu este posibil ca judecata Curții să se raporteze la modul în care un tratat este aplicat prin poziționare față de principiile specifice dreptului intern, ci exclusiv la dispozițiile tratatului (art. 267 TFUE, fost 234 TCE). O asemenea dispoziție are prioritate de aplicare în fața oricărei norme de drept național, indiferent cine invocă necesitatea sesizării Curții cu o întrebare preliminară.

Procedura trimiterilor preliminare

O întrebare preliminară poate apărea doar dacă o instanță națională este investită cu judecarea unui litigiu de drept intern. Chiar dacă prevederea tratatului nu este clară în privința noțiunii de instanță națională, Curtea a eliminat prin jurisprudența sa posibilitatea ca autoritățile administrative să introducă astfel de trimiteri. Pentru definirea noțiunii de instanță națională, curtea a avut în vedere o serie de factori determinanți, printre care modul de înființare al instanței, caracterul său permanent și existența unei jurisdicții obligatorii, existența unei proceduri în contradictorialitate, dar și independența sa[4]. Astfel, autoritățile administrative au fost excluse de la posibilitatea evocării acestui mecanism[5]. Nu același lucru se poate afirma atunci când se discută științific diferențierea dintre instanțele care fac parte din puterea judecătorească și instanțele cu competențe jurisdicționale. Indiferent de denumirile pe care le poartă în dreptul intern, acestea au dreptul/obligația de a se adresa Curții de Justiție stabilindu-și competența prin raportare la criteriile formulate de Curte, prezentate anterior[6]. Acest aspect are semnificație prin raportare la supraaglomerarea Curții de Justiție cu cereri care sunt inadmisibile pe fond. Într-o asemenea situație, Regulamentul de procedură al Curții de Justiție stabilește că: “Atunci când Curtea este în mod vădit necompetentă să judece o cauză sau atunci când o cerere sau o cerere introductivă este în mod vădit inadmisibilă, Curtea poate oricând să decidă, după ascultarea Avocatului general, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată”[7].

Competența introducerii unei proceduri de întrebare preliminară aparține instanței naționale, din oficiu, la propunerea procurorului, în cazul în care participă,  sau la solicitarea uneia din părțile litigante. Prin urmare, titularul întrebării va fi instanța și nu părțile din respectivul proces. Textul tratatului și, ulterior, jurisprudența au arătat că dacă în cazul instanțelor supreme din stat, împotriva hotărârilor cărora nu se pot introduce recursuri, au obligația de a sesiza Curtea cu întrebări, în cazul instanțelor celorlalte operează o facultate, o posibilitate de sesizare a Curții de Justiție, dacă judecătorul consideră necesar și util un asemenea demers. Împotriva deciziei judecătorului de a sesiza Curtea de justiție cu o întrebare preliminară nu se poate face recurs la vreo instanță de drept național. Un astfel de demers ar contraveni dispoziției din tratat care conferă un drept autonom unei instanțe inferioare și ar îngrădi posibilitatea de cooperare între instanța europeană și o instanță din dreptul național[8].

Cuprinsul cererii unei instanțe naționale trebuie să cuprindă[9], pe lângă textul întrebării preliminare asupra căruia să se pronunțe Curtea, și o prezentare a obiectului litigiului național, circumstanțele pe care se bazează întrebarea, relementările juridice naționale pe baza cărora ar putea să se soluționeze cauza, eventuale elemente de jurisprudență națională, motivarea care a determinat instanța națională să aibă îndoieli cu privire la validitatea sau interpretarea unor norme unionale sau legătura acestora cu elementele de legislație națională[10].

Existența unui litigiu aflat pe rolul instanței naționale este semnificativă pentru ca Curtea să poată să verifice dacă întrebarea este legitimă și reală, dacă motivarea cererii este temeinică și dacă elementele prezentate au semnificație și determină o competență reală a Curții. Jurispridența Curții a fost determinantă încă din cauza 26/62 Van Gend&Loos, în elementele avute în vedere fiind și :”motivele care au putut determina alegerea întrebărilor de către o instanță națională, precum și pertinența pe care aceasta o acordă respectivelor întrebări în cadrul unui litigiu dedus judecății sale nu fac obiectul aprecierii Curții”[11]. Cu toate acestea, în cauza Foglia I[12] Curtea respinge solicitarea de hotărâre preliminară motivând că în cauză nu este un litigiu real, iar poziția procesuală a părților este artificială, ambele având interes în promovarea unui anumit tip de poziție a Curții. Chiar dacă hotărârea sa a fost criticată în jurisprudență, Curtea constată că nu este competentă în a pronunța o hotărâre. Solicitată de instanța națională să emită o hotărâre preliminară pentru lămurirea primei decizii, la cele cinci întrebări formulate cu mai multă atenție și cu o justificare detaliată a utilității unei hotărâri a Curții, luând act de pozițiile exprimate temeinic de către părți, Curtea se declară competentă și reține că procedura întrebărilor preliminare se bazează pe o cooperare între instanța unională și instanța națională  cu scopul unei bune interpretări și aplicări a dreptului european. Totodată, competența exclusivă a instanței naționale este de a aprecia utilitatea și eficiența pronunțării unei hotărâri preliminare, precum și de a decide sesizarea Curții Europene. Doar că sesizarea curții trebuie să fie temeinică și motivată, astfel încât aceasta să poată să verifice dacă sesizarea e de competența sa. Este introdusă astfel o nuanță privind divizarea competenței, judecata litigiului fiind în sarcina instanței naționale, doar în cazuri de dificultate de interpeetare intervenind, în temeiul tratatului, Curtea de Justiție[13]. Astfel, competența ultimă în aprecierea necesității trimiterii revine Curții, chiar și prin analize asupra aspectelor de fond și asupra conduitei și adevăratei intenții ale părților.

În conformitate cu dispozițiile art. 23 din Statutul Curții de Justiție și cu prevederile art. 96 din Regulamentul de procedură, au posibilitatea legală de a depune observații în fața Curții părțile din litigiul principal național, statele membre, Comisia Europeană, precum și emitentul actului a cărui validitate sau interpretare face obiectul trimiterii. În cazuri punctuale, pot participa și alte state dacă este pus în discuție un act legislativ la care sunt asociate.

În cazuri bine determinate și motivate, la cererea instanței de trimitere sau din oficiu, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, președintele Curții poate dispune derularea procedurii accelerate[14]. În cazul în care întrebarea preliminară are ca obiect o dispoziție referitoare la spațiul de libertate, securitate și justiție[15], președintele Curții poate dispune soluționarea prin utilizarea procedurii de urgență[16].

Obiectul trimiterii preliminare

Conform dispozițiilor tratatului, întrebările care pot determina o acțiune preliminară pot avea ca obiect fie existența și valabilitatea unui act legislativ european, fie modalitatea de interpretare a unui act legislativ european. Tratatul nu distinge între actele legislative de drept primar și actele derivate. Prin urmare, obiectul unei întrebări preliminare poate fi și tratatul, inclusiv orice tratat de modificare al tratatului inițial, dar și actele legislative derivate, emise de instituțiile Uniunii Europene, pe baza atribuțiilor conferite (indiferent că este vorba de regulamente, decizii sau directive)[17]. Trebuie remarcat că o întrebare preliminară poate să aibă ca obiect doar interpretarea unui act legistativ de drept primar, în timp ce referitor la normele de drept derivat[18] obiectul întrebării poate fi atât validitatea actului, cât și interpretarea lui[19].Tendința mai nouă a Curții este de a extinde sfera de cuprindere a întrebării preliminare și la conformitatea cu un act emis de un oficiu sau o agenție a Uniunii, alta decât instituțiile, dar și cu referire la actele juridice care nu au putere obligatorie[20]. Nu este exclus ca obiectul întrebării să fie interpretarea hotărârilor preliminare anterioare ale Curții.[21] Respectând dispozițiile de procedură, Curtea de Justiție nu se va pronunța în legătură cu validitatea sau nelegalitatea unui norme de drept național, ci se va mărgini la a interpreta actul legislativ european. Totuși, în practică, întrucât cele mai multe întrebări preliminare se referă la compatibilitatea normelor interne cu dispozițiile legislative europene, prin hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție nu se lasă judecătorului național decât posibilitatea de a declara că dispoziția națională nu este conformă cu dreptul european[22].

Prin raportare la stadiul procesual al litigiului de drept național, întrebările preliminare pot fi adresate în cauze în care mai există o cale de atac împotriva hotărârii de fond, caz în care instanța nu are obligația de a trimite întrebarea preliminară și cauze în care litigiul nu are cale de atac, caz în care instanța națională are obligația de a formula o întrebare preliminară. Totuși, obligația instanței nu este o obligație absolută, aceasta având posibilitatea de a considera că nu este nevoie de formularea unei întrebări pentru cauza dedusă judecății[23].

Analizând obiectul posibilei întrebări preliminare, judecătorul național trebuie să realizeze o cercetare pertinentă a următoarelor aspecte: dacă dreptul uniunii este aplicabil în cauză, dacă trimiterea preliminară este adresată unei instanțe de trimitere, dacă obiectul întrebării este determinant în cauză și fără lămurirea acestui aspect nu se poate soluționa cauza, dacă asupra acelui aspect nu există deja o hotărâre preliminară dată într-o cauză anterioară[24]. În cazul în care se pune în discuție validitatea unui act derivat european, trebuie verificat și dacă nu era posibilă o actiune directă privind procedura anulării[25].

Totodată, confruntată cu o cerere de trimitere a unei întrebări preliminare, instanța poate să constate că problematica este atât de clară încât o asemenea procedură nu se justifică. În cauza 283/81[26], Curtea ia în discuție următoarele aspecte pe care instanța de judecată trebuie să le aibă în vedere atunci când refuză trimiterea unei întrebări preliminare:dacă aplicarea corectă a dreptului Uniunii nu lasă loc unor posibile îndoieli rezonabile, dacă analiza comparativă a versiunilor lingvistice este identică (cu atât mai mult cu cât toate traducerile în limbile oficiale ale statelor au aceeași putere juridică), dacă terminologia este corect utilizată (în contextul în care uneori terminologia din dreptul Uniunii nu este identică cu cea din dreptul național, sau aceeași expresie terminologică nu are același înteles în cele două sisteme), iar interpretarea este atât teleologică, cât și gramaticală și contextuală. Chiar dacă posibilitatea refuzului realizării unei trimiteri a suscitat comentarii și evaluări critice[27], dezvoltarea sistemului judiciar al Uniunii a ținut cont de cele trei noi concepte introduse de practica Curții de justiție în consens cu instanțele naționale: precedentul judiciar de reglementare sau interpretare,actul clar și delegarea sectorială. Prin cele trei concepte, judecătorul național se manifestă ca un judecător al Uniunii europene, chiar dacă există constrângeri și limitări firești. Chiar dacă scopul inițial al Curții ar fi putut fi crearea unui raport de supraordonare între instanța de drept al uniunii și instanța națională prin cooperarea dintre instanța uniunii și instanțele naționale, efectul este de a lăsa în competența statelor cazurile de interpretare ușoare. Chiar dacă scepticismul pornește de la ideea pervertirii unității și crearea unei posibilități de polarizare și de aplicare neuniformă, trebuie avut în vedere că instanțele naționale au constrângeri evidente, ele având posibilitatea de acțiune directă doar dacă aspectele sunt extrem de clare. Iar riscul unui abuz, chiar dacă teoretic există această posibilitate, este destul de redus, atât timp cât statele pot fi chemate în fața Curții de Justiție pentru constatarea neîndeplinirii atribuțiilor.

Delegarea responsabilității către instanțele naționale determină o scădere a costurilor bugetare ale Uniunii, generează o atenție sporită a Curții la spețele care sunt cu adevărat semnificative și poziționează pas cu pas instanța națională ca o primă instanță a Uniunii, cu consecințe în privința unui potențial federalism judecătoresc[28].

Efectul și natura hotărârii preliminare

Trimiterea preliminară nu are caracterul unei acțiuni de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțate în dreptul intern și nu creează drepturi sau obligații pentru părțile litigante. Ele sunt un instrument la dispoziția instanțelor care le ajută în o corectă și temeinică aplicare a dispozițiilor legislative europene, pe baza efectului direct și imediat, în litigii care le sunt aduse spre soluționare. Horărârea Curții este obligatorie, dar nu pentru părțile din litigiu, ci pentru instanțele de judecată care au făcut respectiva trimitere. Obligația nu privește modul în care instanța națională va soluționa litigiul, ci modul în care va fi interepretată norma legislativă care a făcut obiectul trimiterii. Problema extinderii efectelor unei asfel de hotărâri erga omnes este controversată și disputată de adepții common law, care consideră că precedentul și actul clar determină o jurispridență obligatorie pentru toate instanțele statelor și adepții teoriei dreptului civil care consideră că hotărârile preliminare nu generează un nou drept, ci că interpretarea este făcută doar pe texte legale preexistente, a căror valoare nu se schimbă odată cu adoptarea unei hotărâri prealabile. Astfel, considerăm că o hotărâre nu e o decizie, nu devine un act legislativ al Uniunii și că raportul de cooperare între instanța europeană și cea națională rămâne una orizontală, nu verticală. Chiar dacă o instanță națională se declară lămurită într-o problemă sesizată prin documentarea și lecturarea unor hotărâri preliminare anterioare, decizia este la latitudinea sa, nu este o obligație care îi incumbă în temeiul vreunei norme procedurale. Așa cum Curtea de Justiție în practica sa nu s-a pronunțat pentru că întrebarea fie era strict ipotetică, fie pentru că nu era relevantă și pertinentă pentru cauza supusă judecății în dreptul intern, fie pentru că nu era clar și precis formulată, tot la fel și instanța națională își rezervă dreptul de a se declara pe deplin lămurită în legătură cu modalitatea de aplicare a unei norme europene. Această abordare este utilă și prin raportare la celeritatea soluționării litigiilor care ar putea fi tergiversate prin adresarea de întrebări nerelevante, dar care determină suspendarea procesului. Consider astfel că teoria funcționalismului este mult mai potrivită pentru a lămuri relația de cooperare între instanța națională și cea a Uniunii și pentru a clarifica forța juridică de aplicare a unei hotărâri preliminare.

Experiențe naționale privind trimiterile preliminare

Chiar dacă România are calitate de membru al Uniunii Europene doar de opt ani, instanțele naționale au fost active în a utiliza procedura trimiterilor preliminare, atunci când au considerat că acestea se impun pentru soluționarea unor litigii naționale[29]. Dintr-un total de 8710 trimiteri preliminare introduse până la 31 decembrie 2014, 91 sunt introduse de România, activitatea instanțelor naționale romînești fiind în primele trei state care au aderat dupa 2004. Din totalul de 91 de trimiteri preliminare, 7 au fost introduse de Înalta Curte de Casație și Justiție, 45 de Curțile de Apel și 31 de alte intanțe judecătorești sau jurisdicționale[30]. Curtea Constituțională a rămas rezervată în privință posibilității de a uza de trimiterile preliminare, chiar dacă la nivel european se constată că sunt Curți Constituționale cu o bogată activitate în acest domeniu[31]. Cele mai multe trimiteri preliminare din România au vizat conformitatea legislației interne cu normele europene în domeniul taxei de poluare cu ocazia primei înmatriculări, aplicarea taxei pe valoare adăugată, clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, reducerea salariului personalului din unități bugetare și aplicarea mandatului european de arestare. La nivelul anului 2014, din totalul de 428 trimiteri preliminare introduse la Curte, cele mai multe au vizat următoarele domenii: 54 fiscalitate, 49 spațiul de libertate, securitate și justiție, 34 protecția consumatorilor, 26 libertatea de stabilire și 20 achizițiile publice.

La nivel național se constată insistența cu care Guvernul încearcă să impună diverse formule de taxe de poluare/ taxe de primă înmatriculare pentru autoturisme, toate considerate a fi neconforme cu normele legislative ale Uniunii Europene. Recent, prin hotărârea C-76/14 Manea vs statul român, Curtea de justiție a stabilit că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul în care nu se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe autovehicule care se aplică autovehiculelor rulate importate cu ocazia primei lor înmatriculări în statul membru și autovehiculelor deja înmatriculate cu ocazia primei transcrieri în acelai stat a dreptului de proprietate, dar că se opune ca statul respectiv să scutească de la această taxă autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost plătită o taxă în vigoare anterior, declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii[32].

Concluzii

Introducerea în tratat a posibilității exercitării unei trimiteri preliminare reprezintă o reușită a mecanismului european care a condus la o dezvoltare fără precedent a dreptului uniunii si la simplificarea și uniformizarea aplicării acestuia la nivelul statelor membre. Fără a avea un sistem de tip federal, în care să existe o coordonare verticală a procesului jurisdicțional, procedura întrebării preliminare creează premizele viitoarelor dezvoltări europene, poate chiar într-o manieră federală.

Rolul Curții de Justiție de a interpreta normele din dreptul Uniunii nu este atât de abstractă, pe cât își doresc adepții statului națiune, care ar dori ca orice atribuție a Curții să nu influențeze desfășurarea litigiilor din statele membre. În același timp, nu este nici atât de dezvoltată încât să creeze relații pe vertical, de subordonare, care să înlocuiască relațiile bilaterale cu relații multilaterale între participanții la actul de justiție.

Rolul instanțelor naționale rămâne de a se pronunța în litigiile cu care sunt investite spre judecare, iar aplicarea corectă a normelor de drept al Uniunii Europene este doar o condiționalitate firească în situația în care grija pentru asigurarea protecției drepturilor individului este esențială în orice litigiu.

Cooperarea dintre instanțele naționale (indiferent de gradul lor) și Curtea de Justiție este directă, în sensul în care acestea contribuie la o corectă interpretare a actelor legislative europene, judecătorii naționali fiind chemați să se comporte ca veritabili judecători ai Uniunii.

Evident că procedura întrebărilor preliminare este una care generează costuri și implicare de resurse, însă idealul aplicării dreptului în mod egal, oriunde pe teritoriul european, este superior oricărei problematici financiare sau birocratice.

Criticii acestei proceduri vorbesc fie de o suprapunere de activități, fie de o încălcare a principiului atribuirii, fie de o supraaglomerare a Curții cu chestiuni redundante, fără un conținut real, iar principiul dacă vine unul să vină toți este contraproductiv pentru o bună și judicioasă organizare a instanțelor unionale. Consider că parțial aceștia au dreptate. Excesele trebuie combătute, mecanismele trebuie să fie continuu adaptate și eficentizate pentru ca justițiabilul, particularul, să nu fie prejudiciat în dreptul său.

Instanțele naționale au dobândit încredere în interpretările formulate de Curtea de Justiție, astfel încât se constată că, nu doar la nivel național, instanțele motivează invocând și elemente de jurisprudență și interpretare dată în alte cazuri pe care le consideră importante pentru cauza dedusă judecății. Trimiterile preliminare dovedesc, pe de o parte voința de interpretare unitară, iar pe de altă parte că judecătorul național a înțeles care este rolul său raportat la aplicarea legislației europene.

Ca o concluzie generală, putem constata că utilizarea procedurilor preliminare conduce la o ameliorare, simplificare și uniformizare de aplicare ale normelor de drept european și aduce justiția europeană mai aproape de justițiabil, asigurându-se o protecție reală și efectivă a drepturilor sale procesuale.

Această lucrare a fost finanţată din contractul POSDRU/159/1.5/S/141699, proiect strategic ID 141699,  cofinanţat  din  Fondul  Social  European,  prin  Programul  Operaţional  SectorialDezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.

[1] Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, ediția a IV-a, editura Hamangiu, 2009, p.578

[2] Art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

[3] Cauza 26/62, NV Algemene Transport-en expedite Onderneming van Gend &Loos

[4] Cauza C-53/03, cunoscută ca și cauza Syfait, Catherine Barnard, Steve Peers, European Union Law, Oxford University Press, 2014,p. 285

[5] Cauza C-54/96, Dorsch Consult Ingenieugesellschaft/Bundesbaugesellschaft, Robert Schutze, Dreptul Constituțional al Uniunii Europene, Editura Universitară, 2012, p. 291

[6] Beatrice Andreșan- Grigoriu, Procedura hotărârilor preliminare, Editura Hamangiu, 2010, p.72-143

[7] Art. 53, alin (2) din regulamentul de procedură al Curții de Justiție, Gyula Fabian, Drept procesual al Uniunii Europene, Editura Hamangiu, 2014, p. 83

[8] A se vedea cauza C-210/06, Cartesio, Robert Shutze, op cit , p291-293

[9] Domeniul de aplicare al trimiterii trebuie să aibă în vedere domeniul de aplicare materială, rationae materiae, dar și aspectul temporal al faptelor și al intrării în vigoare a normei de drept, rationae temporis.

[10] A se vedea art.94-95 din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție

[11] Hotărârea Curții din 5/02.1963, cauza 26/62, Beatrice Andrișan- Grigoriu, op.cit., p.151

[12] Hotărârea din 11.03.1980, cauza 104/79

[13] Catherine Barnard, op.cit., p.289

[14] Cu respectarea dispozițiilor art.105 și 106 din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție.

[15] Prevăzute în Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, partea a III-a, titlul V, art.67-89

[16] A se vedea art.107-114 din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție

[17] Paul Craig, op.cit., p.580

[18] O abordare aparte este cea referitoare la directivă. Având în vedere că aceasta stabilește o normă care trebuie să fie transpusă de către state în legislația proprie, data intrării în vigoare are semnificație doar pentru începerea termenului de transpunere. Înainte de finalizarea acestui termen particularii nu au posibilitatea de a o invoca în litigii. Ulterior, dacă se constată că norma de transpunere este corect făcută, aceasta se va putea folosi în instanță. În cazul în care justițiabilulconsideră că transpunerea nu este corectă sau completă poate invoca aplicarea directivei în locul normei de transpunere în litigiile în care cealaltă parte este statul.

[19] Mihai Șandru, Mihai Banu, Dragoș Călin, Procedura întrebării preliminare.Principii de drept al Uniunii Europene și experiențe ale sistemului român de drept, Ed. CH Beck, 2013, p.22-23

[20] Cauza C-322/88 Grimaldi v Fonds des maladies professionalles, 1989, ECR I-4407

[21] Beatrice Andreșan- Grigoriu, op.cit., p. 226-227

[22] Albertina Albors- Llorens, Judicial protection before the Court of Justice of the European Union, în European Union Law, ed. Oxford University Press, 2014,p.286-287

[23] Beatrice Andreșan-Grigoriu, op. cit., p.220

[24] Inclusiv instanța românească a avut în vedere actul clarificat de Curte într-o sesizare anterioară, precum și actul clar, asumându-și competența de a le aplica: dosar nr. 43963/3/2011, Tribunalul București. Pentru detalii Mihai Șandru, Mihai Banu, Dragoș Călin, Refuzul instanțelor naționale de a trimite întrebări preliminare, Ed. CH Beck, 2013, p.XXVII-XXX

[25] Albertina Albors-Llorens, op.cit., p.287-289, Beatrice Andreșan- Grigoriu, op.cit., p.228-253

[26] Cauza 283/81 CILFIT și Lanificio di Gavardo c. Ministerul Sănătății, 1982, ECR 3415, apud Paul Craig, op.cit., p.594-597

[27] Criticile sunt prezentate amplu în Paul Craig, op.cit., p.590-600, Mihai Șandru, Mihai Banu, Dragoș Călin, Refuzul instanțelor naționale de a trimite întrebări preliminare, Ed. CH Beck, 2013, p.XXVII-XXXVIII

[28] Robert Schutze, op.cit., p.294-297

[29] http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2015-04/ro_ecj_annual_report_2014_pr1.pdf

[30] Din cele 91 de trimiteri preliminare, 62 sunt cuprinse în 3 volume intitulate Trimiterile preliminare ale instanțelor din România, Editura Universitară, 2014, sub coordonarea autorilor Mihai Șandru, Mihai Banu, Dragoș Călin. Volumele prezintă și modul în care au soluționat instanțele naționale litigiile în care au fost formulate trimiteri preliminare

[31] Conform raportului anual al Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru anul 2014, Curtea Constituțională a Belgiei a introdus 30 de acțiuni preliminare, Curtea Constituțională a Austriei 5, Italia 2, Lituania 1, Spania, 1, Franța 1

[32] http://iaduer.ro/?p=1928, citat în data de 15.03.2015

Conf. univ. dr. Gabriel Liviu ISPAS,
Cercetător postdoctoral al Facultății de Drept, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași,